Pagină cu pagină din „Pas cu pas”, un volum despre sine şi doi autori

Pentru a înţelege mai bine mecanismele şi modul de auto-apreciere a noului ales preşedinte Klaus Iohannis, am marcat noaptea de 3/4 decembrie 2014 în calendarul lecturilor facile, inutile din perspectiva conţinutului. Am decis să lecturez cele 142 de pagini de text A4 în format e-book, din totalul de 183, în care sunt incluse coperta, datele tehnice şi cele 34 de pagini cu imagini având ca amfitrion pe autorul Iohannis, din dorinţa de a descoperi alt om, nu pe cel lăsat la Sibiu, iar acum ales preşedinte. Nu am fost dezamăgit să constat că experienţa administrativă acumulată în 14 ani nu vizează şi modestia, dincolo de o subţirime uluitoare a exprimării în limba română.

În mod cert, volumul este unul eminamente electoral, cu accente de banalitate şi ridicol, fapt care vine să îmi confirme o certitudine: cel puţin capitolele I – IV au fost gândite şi scrise de Klaus Iohannis. Am recunoscut gândirea şi stilul, împiedicarea în exprimare, revenirea abruptă la idei „uitate pe drum”, inconsecvenţa. Capitolul V, însă, pare să fie scris de alt/alţi autor/i, mult mai elevat, mai stăpân pe logica şi dimensiunea limbii române, pe subiectele abordate. Având în vedere titlul acestui capitol „Idei în acţiune. Despre lucrul bine făcut”, am în vedere existenţa unui autor de campanie, care a construit mesajul şi programul electoral al candidatului la preşedinţie Iohannis, un autor rutinat în mesaje politice, în şabloane de Parlament, în „focuri” bine ţintite care s-a dovedit că nu sunt la îndemâna noului ales Iohannis.

Neavând o numerotare originală a paginilor în varianta e-book a lucrării „Pas cu pas”, voi face referiri vizând capitolele, din care am extras şi subliniat pasaje cu precădere din perioada de până în anul 2010, când am părăsit Sibiul. Este şi cea mai interesantă parte a cărţii, câtă vreme, după 2011 abordarea devine politicianistă. Vorbim de un exces de orgoliu, de mulţumire de sine a celui care, în mod cert, la vremea scrierii capitolelor I, II, III şi IV (prima parte) nu ştia că va ajunge să candideze. Sau cel puţin asta transpare din cele scrise.

Când ai în faţă un volum apărut cu sprijinul Institutului Liberal „Ion C. Brătianu” – Curtea Veche Publishing 2014, te aştepţi să vezi o lucrare bine conturată, marcată de stricteţea şi rigoarea ideilor, afirmaţiilor, punctelor de vedere. Ei bine, am subiniat încă de la început nuanţa de ridicol, contrast şi contradicţie care marchează numeroase pasaje ale cărţii.

Ar fi necesară o abordare pe multe pagini pentru a reda zecile de astfel de exemple din lucrarea semnată Klaus Iohannis, o lucrare despre „povestea unor lupte câştigate, una de care fiecare dintre noi are nevoie la un moment dat” (pasajele citate cu italic aparţin lucrării).

Iată o serie de pasaje care, pentru cei care îl cunosc pe autor, „trădează” faptul că primele capitole au fost scrise de acesta. Vorbim de sincerităţi care îi desenează caracterul, timpul de personalitate şi evoluţia.

„… niciodată nu s-a întâmplat nimic, cu niciunul dintre noi (n.m. – copii din acea vreme). În afara acestui sentiment de bucurie şi libertate, nu-mi amintesc foarte multe lucruri din copilărie (…) Cu bunicii am avut o relaţie foarte bună, ca orice copil normal (…) Propriu-zis, casa părintească nu a existat. Am stat cu chirie şi ne-am mutat de mai multe ori”.

„Trebuie să recunosc: dintotdeauna mi-a plăcut să lucrez ceva manual” (…) „Am şi stricat, dar numai din greşeală. Din intenţie nu am stricat nimic; şi cred că nici din nepricepere”.

„… mi-au plăcut cam toate materiile, şi acelea „reale”, şi umanioarele (…) Am citit tot ce am prins: mii de cărţi (…) Acasă am avut o bibliotecă rezonabilă, cu câteva sute de cărţi – bibliotecă de oameni normali”.

„Când am ajuns în Cluj, în 1979, mi-a plăcut mult oraşul şi atmosfera de acolo (…) Dar, când am plecat, mi-a părut bine că am plecat”.

Fără să disimuleze, Klaus Iohannis nu ratează nicio ocazie pentru a incrimina adversarul politic, actualul PSD, volumul având un strict caracter de campanie electorală, în care sunt punctate secvenţe potrivite momentului alegerilor 2014. Primul pas în acest sens este raportat la experienţa de inspector şcolar din anii 1998 – 2000.

„În mod paradoxal, perioada de guvernare CDR şi a preşedinţiei domnului Emil Constantinescu au fost cei mai buni pentru România, cu toate că guvernările de atunci s-au dovedit slabe. Dar s-au înregistrat schimbări şi transformări extrem de benefice pentru ţară (…) Mulţi au avut această senzaţie, lucru care nu s-a mai întâmplat niciodată de atunci (…) Din păcate, la putere a venit PSD, iar lucrurile au căzut repede înapoi (…) este revoltător să-şi spună primul ministru sau preşedintele ţării tale că dascălii sunt o categorie jalnică şi că nu contează”.

Privind acest pasaj ai tentaţia să vezi imaginea preşedintelui Traian Băsescu, însă pe atunci nu era nici măcar preşedinte de partid. Apoi, eşti tentat să cauţi datele economice, chiar şi cele legate de investiţia în infrastructura educaţională, pentru a vedea că perioada guvernării PSD, 2000-2004, a este cea mai apreciată economic în România, dacă faci excepţie de acutizarea corupţiei prelungite până azi, în toate partidele. Însă, Klaus Iohannis, ne oferă un volum de campanie, extrem de subiectiv şi părtinitor, ceea ce poate fi înţeles, nicidecum de notat istoric.

Despre ucenicia politică făcută la Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR), Iohannis reţine, deosebit de important aspect, „maniera foarte specifică de a lua decizii pe care am exersat-o în cadrul Forumului – un adevărat model de neutralizare a propriilor convingeri doctrinare în situaţiile în care binele comun solicită consens (…)”.

Cunoscând pasiunea pentru auto-impunere, sunt tentat să cred că toţi cei din jurul lui Iohannis s-ar declara stupefiaţi de această afirmaţie, descoperind un blajin, un negociator, un mediator, nicidecum un „sadic politic”, oricând gata să îi „execute” pe cei care i se opun sau îi fac concurenţă.

Având această optică asimilată în cadrul FDGR, Iohannis apreciază … „Nu pot să-mi imaginez un Parlament care funcţionează consensual”, chiar dacă vine imediat cu două exemple în care admite consensul: NATO şi UE.

Relaţia cu Germania, cu comunitatea germană plecată din România, în mod firesc, este una la îndemnă şi apropiată lui Klaus Iohannis, referinţele vizând personalităţi şi evenimente, fie în contextul FDGR, fie al Primăriei, fie naţional sau internaţional, chiar dacă trimiterile sunt făcute „săseşte”: „… nu am avut ocazia să o cunosc personal pe această autoare, ne-am salutat şi atât”, vorbind despre laureata Premiului Nobel pentru Literatură, Herta Müller.

Ducând o serie de „bătălii jurnalistice” în perioada în care scriam la Sibiu, nu am putut trece cu uşurinţă peste pasajele în care Iohannis vorbeşte despre demolările din perioada comunistă, fie că acestea au avut loc în România, fie că au avut loc în Germania. Pentru că, la Sibiu, în madatele primarului Iohannis, au fost continuate demolările chiar în centrul oraşului: fosta fabrică de bere din spatele Teatrului sau moara de lângă Bastionul Soldisch fiind două dintre subiectele la care Primăria lui Iohannis a închis ochii.

Făcând o comparaţie între Berlin şi Bucureşti, Iohannis susţine că: „Din nenorocire, am avut şi în Bucureşti o astfel de fază, când s-a dărâmat un întreg cartier pentru construirea Casei Poporului, un proiect de dezvoltare extrem de discutabil”.

Aproximativ 40 de pagini mai departe, plecând de la demolarea unei librării din Sibiu, în timpul comunismului, Iohannis susţine că: „Demolarea ei a fost o decizie extrem de controversată şi, consider eu, foarte proastă, cum a fost o mare prostie demolarea a ceea ce s-a numit Cazarma 90. Acestea au fost hotărâri luate de nişte funcţionari comunişti care nu aveau nimic de-a face cu istoria Sibiului sau cu oraşul ca atare. Au fost politruci trimişi din cu totul alte părţi ale ţării să guverneze Sibiul”.

STOP! Dacă despre demolările continuate în mandatele lui Iohannis am vorbit deja, reţin aici tema „politrucului trimis”, măcar pentru a face o suprapunere de timp cu momentul declaraţiei făcute la 28 august 2014: „acuma sunt un politruc care vrea să candideze la preşedinţia României”. Este posibil să fie perioada în care se scria în viteză la această lucrare, iar candidatul PNL avea discursul public marcat de memorii.

Trec peste consideraţiile care privesc relaţia cu mass-media, despre care am scris în mai multe rânduri, arătând cu mult timp înaintea alegerilor că Iohannis este un inabil în dialogul şi confruntarea de idei, dincolo de temele servite şi jurnaliştii agreaţi. Totuşi, acesta apreciază că „… nu văd să existe vreo diferenţă semnificativă între jurnaliştii din presa locală şi aceia din presa centrală” chiar dacă „jurnaliştii din Bucureşti au întrebări mai specifice, mai precise sau mai ţintit spre o anumită temă”.

Capitolul II al volumului este dedicat evoluţiei personale, de la necunoscutul Iohannis, spre funcţia de primar şi brandul Iohannis. „Nici eu, nici altcineva nu am crezut că am vreo şansă. Am câştigat alegerile cu un procent de 70%”, rememorează alesul preşedinte al României momentul 18 iunie 2000, când şi-a învins contracandidatul de atunci, neschimbatul lider PSD până azi, Ioan Cindrea.

„Când am ajuns primar eram un outsider. Mi s-a spus că voi rezista numai câteva luni de zile, după care voi deveni corupt, fie mă voi înscrie într-un partid politic, fie voi renunţa la primărie. Corupt nu am devenit, într-un partid politic nu m-am înscris până în 2013 şi nici n-a fost cazul să plec de la primărie”.

Nu mai insist aici pe tema afacerilor imobiliare, auto şi de gestionare a Sibiului în care Iohannis a fost implicat, în unele situaţii (imobiliare şi de incompatibilitate) având procese pe rol. La finalul textului, găsiţi suficiente referinţe.

Dacă în capitolul I, Iohannis susţine că PSD a fost cea mai rea problemă a României după 2000, în acest capitol al II-lea, acelaşi Iohannis pare să aibă o altă optică legat de evoluţia personală. „Creşterea în notorietate s-a produs între anii 2000 – 2004, adică în perioada în care am fost primar cu un consiliu ostil (n.m. dominat de PDSR) (…) am avut un viceprimar ţărănist şi unul democrat”.

„Nu am ştiut de la început cum să abordez problemele mari, dar am avut noroc că am locuit suficient de mult în Sibiu pentru a înţelege cum trebuie să funcţioneze reabilitarea unui oraş întreg, ca organism urban”.

Iată o declaraţie care, dincolo de contradicţia în sine „nu ştiu, dar înţeleg”, reconfirmă lipsa de modestie şi onorabilitate a preşedintelui ales. Pentru necunoscători, reţin câteva aspecte. La intrarea în Primăria Sibiu, Iohannis a avut norocul de a avea un viceprimar din partea PD, Gheorghe Tuluc, vechi consilier local, fost director la Societatea de Drumuri şi Poduri a oraşului. El a fost arhitectul noului Sibiu, primelor parcuri care au schimbat faţa oraşului (din Piaţa Unirii şi Parcul Tineretului), primelor străpungeri rutiere şi ample proiecte de reorganizare urbanistică. Acesta a fost şi singurul edil sibian care a luat oraşul la pas, pentru a cunoaşte pulsul sibienilor, fapt care i-a crescut notorietatea, devenind un pericol politic. Ghe. Tuluc a fost şi primul mazilit de Iohannis, în cârdăşie cu PSD-ul de atunci, care a şi preluat funcţia de viceprimar. Târât prin procese ani de zile, Justiţia a demonstrat că Tuluc a fost nevinovat.

Mai amintesc de implicarea directă şi personală, începând din 2003, a fostului ministru PSD (PSDR) al Culturii, Acad. Răzvan Theodorescu, în proiectul Capitala Culturală, cel care a dat startul lucrărilor în zona centrală a Sibiului.

„… am fost întrebat, după ce am câştigat alegerile, dacă primăria mi-a „rotunjit veniturile”. Răspunsul meu a rămas acelaşi, timp de 14 ani de când ocup acelaşi birou, în Sibiu: sunt un om onest, care nu a făcut niciodată afaceri pe spatele primăriei, nu am folosit niciodată primăria ca oe un bun personal. Există, desigur, varianta de a te îmbogăţi ilegal din munca de la primărie, însă numai dacă renunţi la scrupule (…) Există şi practica spăgilor pentru nişte servicii, care, în realitate, trebuie făcute gratuit” (…).

Din nou, nu mai insist asupra proceselor imobiliare, a retrocedărilor şi limuzinelor de lux. Deja, minciuna, fie şi prin omisiune, caracterizează suficient personalitatea alesului preşedinte. Rămâne de văzut, în cazul în care Parchetul se va sesiza cu privire la falsul în acte publice privind intrarea în posesia a două imobile din Sibiu, dacă viitoarea primă doamnă va merge să dea cu subsemnatul, câtă vreme soțul-preşedinte are imunitate.

Am descoperit în carte, cu oarecare satisfacţie, tema reducerilor salariale cu 25% în rândul personalului bugetar. Este un alt subiect despre care am scris la momentul 2009. Tărierea de 25% a fost o decizie proastă, măcar în această carte, pentru că, în campania prezidenţială, Iohannis a evitat cu obstinaţie subiectul, având nevoie de sprijinul PDL.

În subcapitolul „Criza economică. O excepţie fericită”, Iohannis arată că „Sibiul este municipiu reşedinţă de judeţ şi are foarte mulţi angajaţi la stat. Pentru aceştia, reducerile salariale de 25% au însemnat o pierdere importantă şi un regres dur (…) Cel mai greu au fost lovite familiile în care ambii adulţi erau angajaţi la stat”.

Ce nu spune Iohannis în acest subcapitol este faptul că, la iniţiativa lui, printr-un proiect de hotărâre de Consiliu Local, majoritatea asigurată de FDGR (16 consilieri din 23) a votat creşterea veniturilor în rândul angajaţilor Primăriei Sibiu cu … 25%. Altfel spus, ce s-a tăiat, nu s-a tăiat. Cel puţin nu la nivelul primarului, viceprimarilor, directorilor de servicii, de birouri etc. Hotărârea de Consiliu există pe site-ul Primăriei Sibiu.

Venit la Sibiu pentru un concert în 2007, Julio Iglesias, a proorocit că Iohannis o să ajungă preşedinte. Momentul este prezentat de autorul Iohannis într-un context prezentat memorabil: „Îmi aduc aminte că se spune că s-au vândut 10.000 de bilete pentru acea seară. El cânta foarte încet, iar orchestra nu a cântat live. Însă oamenii care au venit la concert au respectat maniera în care a ales să cânte. Era aşa o linişte în Piaţa Mare, încât, dacă scăpai o monedă din mână, puteai să o auzi căzând”.

Volumul abundă în astfel de rememorări hazlii, de consideraţii care stârnesc râsul, însă, după contactul cu publicul în dezbaterile televizate din campania electorală, Iohannis nu mai este o surpriză la nivel de reflexie: „Poate vă întrebaţi ce puncte comune există între un oraş ca Sibiul şi unul din India, de exemplu. Niciunul” (…) „Există diferenţe culturale semnificative între noi, europenii şi japonezii”.

Rezervarea capitolului III unui singur eveniment, Capitală Culturală Europeană Sibiu 2007, este decizie editorială corectă, chiar dacă, privind abordarea, găseşti cu greu referiri la adevăraţii iniţiatori, finanţatori şi susţinători ai proiectului care au făcut din Sibiu şi Iohannis repere în România.

Să vorbeşti despre un eveniment susţinut de la bugetul naţional, adică din banul tuturor românilor, ca şi cum totul a fost posibil aproape exclusiv numai cu implicarea Sibiului sau a lui Iohannis, este lipsit de modestie, dacă nu jignitor. „Am avut o colaborare bună cu Ministerul Culturii din Bucureşti” (…) „Ne-au mai ajutat şi Preşedinţia, şi Guvernul, şi premierul, iar fiecare ajutor ne-a prins foarte bine” (…) era un program de importanţă naţională şi, de altfel, „Sibiu CCE” a fost declarat „program de importanţă naţională” prin Hotărâre de Guvern”. Atât despre guvernările Năstate şi Tăriceanu, cele care au făcut posibil proiectul Capitală Culturală Europeană Sibiu 2007.

Subliniez tema acelui „juriu de specialitate” de care vorbeşte Iohannis, care ar fi aprobat programul şi lista evenimentelor din anul Capitalei Culturale Europene Sibiu 2007. Foştii miniştri ai Culturii, Monica Muscă şi Adrian Iorgulescu, au declarat public că, deşi se aflau în acea listă de juraţi, nu au văzut şi nu au analizat niciun proiect. La fel au susţinut mulţi dintre cei aflaţi în „juriu”: Manolescu, Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Caramitru, Rebengiuc, pentru a da numai câteva nume. Aşa s-a ajuns ca programul unui eveniment asumat naţional să fie fie dominat de lipsa de reprezentare serioasă a culturii româneşti.

Avem o lungă listă de probleme care au marcat Sibiu CCE, fie că vorbim de bugetele impresionante, fie că vorbim de calitatea lucrărilor din care firmele coordonate de interpuşii FDGR, PNL, PSD, UDMR au drenat zeci de milioane de euro de la bugetul de stat. În urmă a rămas un oraş mai aranjat, un mit şi iată, un nou preşedinte.

„Parcurg” în viteză subiectul Aeroportul Internaţional Sibiu, menţionat în volum, proiect în care Iohannis s-a implicat şi pe care l-a dirijat total până când au apărut problemele de legalitate, apoi prăbuşirea pistei. Imediat s-a retras din afacere, lăsându-l pe colegul din FDGR, fostul preşedinte al Consiliului Judeţean Sibiu, Martin Bottesch (2004 – 2012), cu dosare de cercetare penală.

Capitolul IV al volumului autobiografic semnat de Klaus Iohannis este dedicat apăropierii de politica naţională şi intrării în Partidul Naţional Liberal. „Eu am ajuns un politician credibil – şi relativ cunoscut în România – prin independenţa mea politică. Şi atunci mi-a fost clar că, făcând acest pas, în PNL, renunţ şa cel mai valoros bun politic al meu: independenţa”.

O nouă surpriză, similară celei cu „politrucul” este consemnată în acest capitol acolo unde Iohannis afirmă că „PNL a împiedicat implementarea unor proiecte cu greutate foarte controversate: Roşia Montană, creşterea cotei unice de impozitare a veniturilor, adoptarea amnistiei şi a graţierii”.

Dacă nu mă înşeală memoria, legea amnistiei şi graţierii a picat în Parlament, fără să fie dezbătută la nivel de oportunitate, la câteva zeci de ore după alegerea lui Iohannis, fără a mai spune că de unul singur, PNL nu putea bloca nimic.

Oricum ar fi, Iohannis susţine ferm: „Nu îmi este teamă de nimic. Nu am făcut nimic care să mă poată compromite (…) Dar faptul că sunt, în acest moment, un profesionist în administraţie are implicaţii inclusiv politice: nu mai există pericolul să mă îngroape cineva în hârtii. Cunosc prea mult administraţie ca să mi se întâmple aşa ceva”.

Încă din capitolul IV, dar mai ales capitolul V, abordarea, stilul şi ideile sunt de altă factură. Par să fie scrise de alt/alţi autor/autori. Cu precădere, capitolul V este o reprezentare a proiectului politic Iohannis – PNL.

Zona de politică externă, în care Iohannis vede exlcusiv UE – SUA – NATO – ONU, în treacăt relaţia specială cu republica Moldova şi situaţia din Ucraina, trimiterile la evenimente, dezbateri şi decizii la nivel european, toate arată o abordare elaborată, de echipă, nespecifică celui cu care m-am obişnuit în cele peste 120 de pagini (formatul A4 e-book) de până la acest punct.

„Stilul” Iohannis revine pasager, acolo unde aflăm că „statul este cel mai prost administrator posibil şi acest lucru nu este valabil numai în cazul nostru. Nu vreau să înţeleagă cineva că statul român ar fi cel mai prost administrator din lume” … propunând, în mod evident, „modelul liberal de dezvoltare economică”.

… Dacă noaptea este un sfetnic bun, nu recomand spre lectură volumul „Pas cu pas”, cel puţin pentru că nu reprezintă o sursă reală de informare, nici măcar pentru cei care nu cunosc absolut nimic despre Sibiu sau noul preşedinte ales al României.

NOTĂ: Volumul autobigrafic „Pas cu pas”, devenit „bestseller” în rândul adoratorilor electorali, varianta e-book, mi-a fost pus la dispoziţie de unul dintre cititorii acestui site, pentru care îi mulţumesc.

PS – Prietenii din Republica Moldova mă avertizează că modelul autobiografic prezidenţial din România va fi urmat, la Chişinău, de preşedintele Partidului Liberal Democrat din Moldova (PLDM), Vladimir Filat, care, se pare, în lipsă de imaginaţie şi inspiraţie, va avea ca titlul … „Pas cu pas”. Rămâne de văzut.

REFERINŢE >>>
Pentru frustrații votanți ai victoriosului președinte Iohannis
ALEGERI 2014 – Votanții lui Iohannis, despre Iohannis, și o întrebare pentru noul președinte
ALEGERI 2014 – Ieșirea de la guvernare, singura salvare pentru USL
ALEGERI 2014 – “Efectul Iohannis”, combinaţia hidoasă a compromisului politic
ALEGERI 2014 – Președintele de la 16 noiembrie
FILIERA GERMANĂ – Construirea unui lider marionetă, Klaus Iohannis
ALEGERI 2014 – Așteptând fluierul final, Iohannis realizează avantajul confruntărilor
ALEGERI 2014 – Iohannis, propune continuarea politicii externe de izolare? “Nu avem nevoie de o nouă axă București – China”
ALEGERI 2014 – Prestația ridicolă îi folosește lui Iohannis?
ALEGERI 2014 – Pentru ce reinventează Klaus Iohannis trecutul propriei soții?
ALEGERI 2014 – Privește-te în ochii lui Iohannis!
Scrisoarea unei bunici către Klaus Iohannis: “M-am întrebat ce aş face dacă aş rămâne fără să ştiu nimic de nepoţii mei?”
NERUȘINAREA DE A SFIDA, ZÂMBIND, ROMÂNIA! Ghinion …
COMENTARIU | Reacția electoratului român în fața unui prezidențiabil gay
COMENTARIU | Ai nevoie de curaj să nu votezi un minoritar?
Iohannis, singurul cinstit din orașul cu arestați și sinucigași
Pentru că trebuie să știm adevărul despre onestul și bunul primar Kalus Werner Iohannis, prim-vicepreședintele PNL
COMENTARIU | Când nimeni nu te vrea … în Guvern
COMENTARIU | Cât contează un om în România: Iohannis vs. Omul de rând
COMENTARIU | Prematura îndepărtare de mase
COMENTARIU | Resuscitarea ostaticului Iohannis