Dor de … Repetabila povară

“Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.”

Sunt opt ani de când Adrian Păunescu (20 iulie 1943 – 5 noiembrie 2010) a plecat să scrie versuri în Ceruri, lăsându-ne pe noi sub vremuri, în lumea subcerească dominată de aceeași impostură, trădare și lipsă de curaj care au marcat și dominat întreaga istorie. Doar accidentele au marcat cu adevărat și în sens bun istoria și cultura, iar Păunescu a fost un accident al României. Așa cum au fost o bună seamă din creatorii secolului XX al României, poate cel mai bogat și poate ultimul de glorie în absolut toate pleanurile. Chiar și al libertății limitate dar care a gemerat atâta forță creatoare! Cine-l hulește pe Adrian Păunescu? Toți cei care nu se ridică la valoarea versului său, toți cei care știu că sunt și vor fi NIMENI!

România după Adrian Păunescu a rămas o „Repetabilă povară„. Aici, în interpretarea inegalabilei și de asemenea accidentului istoric Olga Tudorache!

Scriam, la plecarea spre eternitate a românului, patriotului și poetului Adrian Păunescu: „Cum se poate ca Basarabia să îi recunoască şi să-i iubească pe Eminescu şi pe Ştefan ce Mare mai mult decât o fac românii? Pentru ce blestem, iată, Păunescu este onorat la cel mai înalt nivel, în afara ţării, chiar dacă pe pământ românesc, dar nu în România? Întrebări fără sens, fără de răspunsuri… Păunescu a fost legendă înainte de a intra în istorie. Aşa cum sunt mulţi români care au ars şi ard pentru România, cu trufia şi orgoliul nemăsurat de a se numi, cu orice risc, iubitori de patrie, de Ardeal mai ales, el fiind oltean până în măduva oaselor.

Repetabila Povară, de Adrian Păunescu

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
https://Versuri.ro/w/bdy1
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Despre Dan Tomozei

jurnalist din România
Acest articol a fost publicat în Analize - Comentarii, De departe ... România, România. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.