Anna-Eva Budura, o poveste aievea despre istoria prieteniei România-China!

Istoricul, sinologul și profesorul Anna-Eva Budura (foto) se regăsește între autorii celui de-al doilea volum al colecției „Povestea mea din China” (我的中国故事/wǒ de zhōngguó gùshì), apărut la începutul lunii Decembrie 2020, la editura Beijing Times Chinese Books Bureau (北京时代 华文书局).
Volumul reunește 12 povestiri scrise de 12 distinși sinologi premiați la nivel de stat, în anul 2017, pentru contribuția specială adusă cărții din China.

Apariția editorială vine să readucă în actualitate cei 70 de ani de relații diplomatice, economice, culturale, construite de România și China, pornind de la primele cărămizi trainice, perene, puse odată cu prezența la Beijing și București a primelor grupe de studenți români și chinezi. Sunt 70 de ani care se confundă cu viața, formarea și activitatea doamnei Budura, care, în octombrie 1950, avea să ajungă în China cu prima grupă de studenți români trimiși să învețe limba și cultura chineză. A fost prima generație de Aur a sinologiei române, cum de partea cealaltă, în România, aveau să se formeze primii și între cei mai dedicați româniști chinezi.

Contribuția doamnei Budura la volumul „Povestea mea din China” (pag. 52-70), poate fi citită și privită cu atenția și profunzimea necesare cunoașterii culturii chineze, pentru că reperele, trimiterile, permanentele sublinieri de mesaj, sunt tot atâtea „taine” ale Chinei milenare.

Prin bunăvoința domniei sale, am primit varianta originală în limba română a textului tradus apoi în limba chineză, și totodată acordul de a-l publica integral. Repet, mesajul este o mărturie despre devenirea, istoria și memoria unei prietenii pe care furtunile și efemerele decizii și alianțe politice nu o vor putea desface, niciodată!

Înainte de a vă lăsa bucuria unei lecturi de memorii de excepție, mai arăt că alături de doamna Anna-Eva Budura, în volum mai apar ca autori sinologi din: Bulgaria, Germania, Egipt, Coreea de Sud, Elveția, Cambodgia, Iran, Myanmar, Liban, Polonia și Maroc, cu toții prezentând propria poveste și cele mai puternice amintiri din experiența de viață în China.

Motto:
În memoria celor care mi-au dăruit Primaveri
și celor care vor tezauriza roadele Toamnelor mele.

Șaptezeci de Primăveri și Toamne
– cu China în mintea și inima mea.

Acum, când mă apropii de al noualea deceniu al vieții, mă simt ca cel care a urcat pe Taishan – obosită dar fericită. În fața mea se întinde nesfârșita Lume Sub Cerească în întreaga măreție a frumuseții sale, eu strâng la piept buchetul celor 70 de Primăveri și Toamne. În minte simt bogăția tezaurului lumii chineze acumulată de-a lungul vieții mele. Nu au trecut ani, ci cicluri de Primăveri și Toamne.

Sunt fericită că încă mă simt destul de puternică pentru a-mi propune ca să trec în revistă acești 70 de ani din viața mea și să ofer cele constatate generațiilor viitoare interesate să afle experienta vieții mele, viața uneia din cei primii cinci sinologi români, să afle procesul de formare a primei și, pănâ azi, singularei specialiste în istoria Chinei din România.

Sunt recunoscătoare Administrației de Stat a Presei, Publicațiilor, Radioului, Filmului și TV a Republicii Populare Chineze pentru solicitarea de a scrie aceste rânduri în care voi încerca să prezint procesul nașterii și evoluția sinologiei în România, în cei 70 de ani care au trecut. Le încredințez cu încredere editorilor, sperând că le vor primi cu înțelegerea generoasă ce caracterizează intelectualitea chineză, cu interesul celor care se ocupă în România și China de istoria relațiilor culturale româno-chineze.

Primul ciclu de Primăveri și Toamne.
Studenția și primul deceniu de activitate

Există o zicală, la noi, care spune că cei care se nasc duminica vor fi norocoși toată viața. Nu știu pe ce și pe câtă experiență se bazeză aceasta, dar eu mă pot considera norocoasă, din moment ce m-am întâlnit cu civilizația chineză și am avut șansa unică de-a învăța limba chineză. Iată cum s-a întâmplat!

M-am născut în ultima duminică a primăverii, la 31 mai 1931, în Sibiu, oraș martor al unei istorii zbuciumate de la poalele Munților Făgăraș ai Carpaților, un leagăn al civilizației dacice, apoi române, civilizație întregită și îmbogățită de-a lungul secolelor cu ale altor popoare așezate aici, începând din secolul al XII-lea. Am crescut într-o așezare cu amintiri ale Evului Mediu, unde simțeam la tot pasul istoria, într-o societate multiculturală, alâturi de meștesugari harnici și perfecționiști, intelectuali destoinici dotați cu spirit mereu inovator, cu dascăli dedicați până la sacrificiu ai nobilei lor meserii, m-am format ca intelectual în multele sale biblioteci și sălile sale de concerte, în catedralele sale majestuoase, am învățat să respect cultura și realizările altor popoare, în muzeele sale. De aici, am pornit spre marea civilizație chineză pregătită să o accept și să o iubesc.
Am pornit pe acest drum cu un bagaj minim de cunoștinte oferite de manualele școlilor frecventate și de cărțile ce descriau ciudățeniile lumii Orientului Îndepărtat.

Datorită așezării sale geografice, unor condiții istorice specifice ale țării, dar înainte de toate, poate, datorită felului de-a fi al poporului român, România nu se număra printre acele țări care în epoca modernă își propuneau să se aventureze în descoperirea lumii, în ocupare unor noi teritorii, în supunerea, cu ajutorul tunurilor și credinței, a altor popoare, în acceptarea unor noi valori, noi concepte. Viața sa spirituală ortodox creștină, cultura sa tradițională au fost, până la secolul al XVIII-lea, marcate puternic de grija pentru ocrotirea și perpetuarea valorilor strămoșești.

În secolul al XIX-lea, odată cu accelerarea modernizării societății române, persoane marcante ale intelectualității române, în special cele educate în Germania și Franța, s-au apropiat și de cultura chineză, sesizând ineditul și valoarea sa pentru tezaurul intelectual al omenirii. Fapt remarcat, de pildă, în operele marelui poet național Mihail Eminescu, în operele scriitorului Ioan Slavici, filosofului Lucian Blaga, poetului Vasile Alecsandri, criticului literar George Călinescu și alții.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în condițiile accelerării procesului de modernizare, presa vremii dovedește un interes crescând pentru înțelegerea realităților și valorilor Chinei, în ea regăsindu-se expresia și admirația pentru realizările Chinei de-a lungul secolelor, simpatia și solidaritatea pentru suferințele poporului său în epoca modernă.

Adevăratul proces istoric al cunoașterii istoriei și civilizației chineze, proces îndrumat de organele de stat, s-a început după proclamarea Republicii Populare Chineze, la 1 Octombrie 1949 și stabilirea relațiilor diplomatice între România și China, patru zile mai târziu.

În această politică de stat s-a regăsit și preocuparea, ca prima urgență, pentru pregătirea cunoscătorilor de limba chineză în vederea asigurării contactelor directe între conducătorii celor două țări și la toate eșaloanele ale colaborării posibile, inclusiv cunoașterea reciprocă a realizărilor culturale. Preocupare reflectată în faptul că Gheorghe Gheorghiu-Dej, Secretarul General al Partidului Muncitoresc Român a răspuns imediat propunerii ce i-a fost adresată de către premierul Zhou Enlai, în luna Iunie 1950, exprimându-și acordul de a efectua un schimb de câte cinci studenți, care să însușească limba chineză, respectiv limba română.

Spre fericirea și norocul meu, eu voi fi, împreună cu alți patru colegi – Romulus Ioan Budura, Maria Comănescu, Toni Radian și Leonin Vasilescu – beneficiara acestei politici de stat. Vom fi cu toții, primii vorbitori de limba chineză și întemeietorii sinologiei în România.

Când, cu șapte decenii în urmă, am pus piciorul pe pământul Chinei, am intuit doar șansa vieții mele de a cunoaște una din marile civilizații ale lumii. Au fost însă necesari ani numeroși, încărcați de strădania însușirii limbii chineze, apoi a istoriei și culturii Chinei, ca să percep marile taine ale spiritualității ființei chineze.

Primii pași de pe calea de 10.000 de li ce duceau spre China i-am făcut într-o seară a zilei de 15 Noiembrie 1950, în Gara de Nord din București, și am pășit pe pămânul Chinei, pe data de 26 Noiembrie, la Manzhouli. Călătoria a rămas amintirea unui vis a lumii hibernale din Siberia, un vis încărcat cu emoțiile așteptării de a întâlni lumea chineză.
Din primele momente ale sosirii, am fost copleșiti de o ospitalitate caldă, de o grijă atentă până la cele mai mici detalii. Așa că distanța care ne despărțea de țară, de cei dragi de acasă, parcă se micșorase și nici gerul de minus 30 de grade nu ni s-a părut năpraznic. Ne simțeam în siguranță, între prieteni adevărați, așa cum ne vom simți mereu în timpul studenției noastre.
Ministerul Invățământului din China a urmărit tot timpul cu mare atenție punerea în practică a indicațiilor premierului Zhou Enlai, în ceea ce ne privește, și a rezolvat promt și cu solicitudine toate problemele legate de viața și învățătura noastră.

Filmul primelor zile petrecute la Beijing s-a imprimat puternic în mintea și inima mea: primirea la Gara din Beijing de lângă Qianmen, unde am fost întămpinați de personalități oficiale ale Ministerului Invățământului și ale organizațiilor de tineret, fermecătorul 四合院 (Sìhéyuàn) unde am fost cazați imediat după sosire (ulterior am aflat că acolo se afla reședința rectorului Universității Beijing, Cai Yuanpei, intelectualul de seama al Chinei din secolul al XX-lea), capodoperele artistice ale Chinei din Muzeul Palatului Imperial (Orașul Interzis), farmecul unic al unor vestigii istorice, atmosfera caldă de la întâlnirile cu tineretul chinez, hainele călduroase și plăpumile pufoase potrivite iernilor din Beijing, care ne-au fost pregătite, felurile de măncare cu grijă selecționate pentru a se potrivi gustului nostru, toate ne-au făcut ca să simtim importanța sarcinilor ce ne au fost încredințate la plecarea din țară.

La 4 decembrie 1950, într-o zi cenușie de iarnă, am ajuns la Qing Hua Yuan (Grădina Florilor Albastre), la prima poartă, prin care am pătruns în lumea huaxia – chineza, la Alma Mater, unde ne vor fi îndreptați pași spre însușirea limbii chineze.
Aici am fost așteptați de profesori cu mare grijă selectați dintre puținii specialiști de care dispunea atunci China, filologi de seamă și vizionari, gata să pună bazele unei noi științe – știința predării limbii chineze străinilor: doamna Deng Yi/邓懿, discipola profesorului Zhao Yuanren/赵元任 de la Universitatea Harvard, întemeietorul noii discipline, doamna Wang Huan/王還, cu o experiența de trei ani de predare a limbii chineze la Universitatea Cambridge din Anglia, doamna Du Rong/杜荣 cu experiență didactică la Universitatea Yanjing-Harvard din Beijing. Pentru sprijinirea lor a fost selectat, după criterii foarte stricte de cunoastere a limbilor străine și de dicție a limbii chineze standard, un grup de asistenți: Fu Weici/傅惟慈, Xiong Yi/熊毅, Zhang Wei/张維, Zhong Qin/钟梫, Jiao Hongyong/焦庞颙, Feng Yiluo/冯亿罗.

Azi, îmi aduc aminte cu admirație de efortul și determinarea depuse de profesorii noștri de-a preda primele noțiuni ale limbii chineze, prin intermediul limbii ruse, unui grup eterogen de studenți cu limba maternă din familia limbilor latine, slave și fino-ugrică, și apreciez rezultatele obținute în doar trei semestre, pentru a-i pregăti să se încadreze în programul cursurilor universitare.
Consider că ei au dat dovedă de un înalt spirit de răspundere, fiind conștienți de sarcina lor merituoasă de a pregăti primul grup de studenți străini cunoscători de limba chineză. Îmi voi aminti mereu cu mare recunoștință, cu admiratie și dragoste profundă de întreaga echipă condusă de doamna Deng Yi, de dăruirea lor neobosită cu care ne-au introdus cu exigență maximă în tainele unei limbi unice și ne-au pus în mână cheia înțelegerii și aprecierii acesteia.

În Iulie 1952, am încheiat prima etapă a studiilor în China. În toamna aceluiași an urma ca să trec la Universitatea Beijing și să continui studiile la Facultatea de Istorie, pentru a-mi însuși istoria Chinei. Conform înțelegerii dintre Ministerele de Învățământ din cele două țări, urma ca perioada de studiu să fie de patru ani și să urmăm timp de doi ani cursuri optionale prin intermediul cărora să obținem cunostințe de bază despre istoria și cultura chineză, să perfecționăm cunoștințele de limba chineză, pentru a putea răspunde cerințelor locului de muncă. Având în vedere toate acestea am ales cursurile de istoria generală, istoria modernă și contemporană a Chinei, istoria Partidului Comunist Chinez, Istoria Asiei, istoria universală modernă, marxism, limba veche chineză și gramatica limbii chineze.

Întreaga mea viață mi-am amintit mereu cu recunoștință, respect și emoție de profesorii mei, nu doar pentru erudiția lor ci și pentru calitățile lor de îndrumători cu spirit de răspundere pentru noile generații.

În anul universitar 1952-1953, am avut fericirea să-l am ca profesor la cursul de Istoria Modernă a Chinei, la un curs scurt de istorie a importurilor de capital strain în China, pe eminentul savant în domeniu pe domnul Shao Xunzheng/邵循正. Domnia Sa m-a impresionat de la început prin modestia și bunătatea sa.

La cursuri nu vorbea tare și din această cauză mereu mă grăbeam să ocup un loc în prima bancă, pentru a putea înțelege spusele sale. La sfatul Domniei Sale și sub îndrumarea sa, am aprofundat sistemul agrar al Tai Ping Tian Guo (Tianchao tiandi zhidu) și am urmărit începuturile procesului de modernizare a Chinei în cadrul Yangwuyundong, Miscarea pentru însușirea treburilor străine. La examenele dânsului plecam mereu cu sufletul liniștit pentru că acestea decurgeau în mod prietenesc și stimulator pentru mine. De-a lungul întregii mele activități în calitate de cercetător al istoriei Chinei, numele și figura profesorului Shao Xunzheng au fost mereu prezente în mintea și inima mea.

La istoria generală a Chinei și la istoria Asiei l-am avut ca profesor pe domnul Zhou Yiliang/周一良, soțul doamnei profesoare Deng Yi. Cursurile sale erau ușor de urmărit, deoarece erau riguros sistematizate și vorbea în dialectul standard care îl avea la bază pe cel din Beijing. Cele predate de dânsul au constituit o bună bază pentru viitoarea mea activitate în domeniul relațiilor cu alte state, precum și în activitatea mea de istoric. În memoria mea, Domnia Sa a rămas ca un exemplu al intelectualului chinez al secolului al XX-lea, purtător al tradițiilor culturale chineze, dar familiarizat și cu elementele gândirii și culturii occidentale, frământat de soarta țării sale, frământat de contradicții, uneori neînțeles, alteori bruscat și jignit în bunele sale intenții. Simțeam în dânsul omul sincer, angajat în clădirea unei noi societăți chineze, preocupat de acceptarea noilor precepte de viață și comportament. I-am urmărit cu înțelegere, apoi cu nedumerire, mai apoi cu compasiune, drumul sinuos al vieții până la ultimele clipe ale existenței sale.

La istoria universală modernă l-am avut ca dascăl pe domnul profesor Zhang Zhilian/张芝联, un alt descendent al marilor familii de intelectuali chinezi, care îmbina distincția și eleganța învățaților chinezi cu cele ale învățaților francezi și englezi. Cursurile sale erau o bucurie, deoarece au fost printre primele care îmi dădeau încrederea că greutățile începutului pot fi invinse. Ele aduceau noi elemente pline de informații, riguros sistematizate cunoștințelor mele primare obținute în acest domeniu în școala medie, iar însușirea vocabolarului chinez îmi intrase destul de repede în obișnuință. După terminarea facultății, de domnul Zhang Zhilian m-a legat o prietenie sinceră și profundă, pe care au împărtășit-o atât soțul, cât și fiica mea.

Începutul studiilor mele universitare de la Universitatea Beijing nu a fost de loc ușor, am întâmpinat destul de multe dificultăți. La cursuri nu puteam să urmăresc expunerile, din mai multe motive. Bagajul meu de cuvinte era departe de vocabularul folosit la predarea cursurilor. Nu dispuneam de dicționare. Apoi, unii profesori vorbeau în dialecte și, desigur, nu aveam cum să-i înțeleg. Simțeam că nu pot ține pasul cu ritmul predării.
Când au aflat profesorii și colegii de greutățile mele, am fost copleșită de bunăvoința lor de a mă ajuta. Datorită ajutorului lor prietenesc, plină de solicitudine, am reusit să înving greutățile începuturilor. Foarte curând am început să mă obișnuiesc cu ritmul de predare și să prind curaj. Conținutul cursurilor mi se părea din ce în ce mai atractiv. Am început să simt că în fața mea se deschide o nouă lume ale cărei începuturi se pierdeau în negura devenirii umanității, o lume ce avea mentalitatea și logica sa distinctă, am început să cunosc și să îndrăgesc noi personalități istorice, am făcut primii pași în sferele unei noi filosofii și civilizații, ale unei noi culturi. Pentru toate acestea trebuie să fiu recunoscătoare profesorilor mei eruditi nu numai în istoria Chinei, ci și în istoria universală, pentru larghețea cu care au știut să abordeze temele predate și să le integreze în evoluția omenirii, în ciuda tuturor presiunilor la care au fost supuși în acei ani, în cadrul unor mișcări politice.

După primii doi ani, petrecuți la Universitatea Beijing și promovarea examenelor la subiectele alese, în iulie 1954, s-au încheiat cei patru ani de studiu prevăzuți în acordul cultural dintre China și România, pentru primii cinci studenți români. S-a pus problema dacă să încheiem studiile atunci, fără a avea ciclul universitar completat, deci fără dreptul la o diplomă, sau să ne continuăm studiile încă doi ani, pentru a le încheia cu o diplomă de licență. Cele doua ministere au convenit ca noi să ne continuăm studiile.

Astfel, în toamna anului 1954, am început să urmez, alături de colegii anului III ai Facultății de Istorie, cursurile pe care conducerea facultății le-a considerat obligatorii pentru obținerea licenței. Dintre acestea îmi voi aminti cu drag de cursurile de Istoria general a Chinei și cele de Istoria universală veche și medie.
La Istoria generală a Chinei l-am avut ca profesor pe eruditul domn Deng Guangming/邓广铭. Cursurile sale erau extrem de interesante; erau concepute cu o logică strictă și astfel reușeam să urmăresc succesiunea evenimentelor, să înțeleg trăsăturile definitorii ale personalităților istorice și contextul social-politic dat. Mă luptam, însă, cu înțelegerea numeroaselor citate din operele clasice care ilustrau expunerea Domniei Sale și, bineînțeles, cu memorarea numelor de persoane și de localități. În persoana domnului profesor Deng Guangming am găsit însă un pedagog cu experiență care mi-a înțeles greutățile și a avut răbdarea să mă ajute cu explicații inteligente, menite să ușureze procesul de însușire a materialului. Îmi aduc aminte de cursul Domniei Sale cu privire la lucrarea Yan tie lun – Dizertație cu privire la producerea fierului și sării, din anul 81 î.e.n., curs la care am reușit să aprofundez cunoștințele mele de limba chineză veche, să mă aproprii de de gândirea clasicilor chinezi.

La Istoria universală antică și medie l-am avut ca profesor pe domnul Qi Sihe/齐思和, un alt erudit cu renume al Facultății de Istorie. Cu ajutorul acestor cursuri am reușit să încadrez istoria Chinei în istoria Universală și să înțeleg importanța ei ca parte integrantă a istoriei umanității. Rezultatele cercetărilor Domniei Sale, în domeniul istoriei contactelor Chinei cu lumea continentului european, mi-au fost de foarte mare ajutor nu numai ca studentă ci, și mai târziu, în cercetarea științifică. A fost tipul de profesor care a înțeles menirea complexă a dascălului și contribuția sa la formarea studenților, nu numai în sălile de cursuri, ci și în afara acestora. Îmi aduc aminte de după-amiezile petrecute în camera de studiu a Domniei Sale în care îmi arăta superbe exemplare ale operelor clasice chineze, precum și opere ale unor călători chinezi, ilustrate cu măiestrie, tot atâtea prilejuri de a mă introduce și în tainele picturii clasice chineze. În memoria mea, în toți acești ani, am păstrat mereu vie figura Domniei Sale.

Alături de figurile înțelepte ale profesorilor mei, evoc cu bucurie pe cele ale colegilor mei chinezi, reprezentanții unei generații călite în anii războiului anti-japonez și ai celui de-al treilea război revoluționar civil. Era generația ce nutrea idealuri generoase, care avea un suflet mare și altruist, care se dedica cu hărnicie muncii, fără să aibe vreo pretenție de ordin material. M-au primit firesc în colectivitatea lor și au stabilit cu mine relații de prietenie sinceră și profundă pentru întreaga viață.

De cei șase ani de studiu la Universitatea Qinghua și Universitatea Beijing, ani în care am pus temelia viitoarei mele profesii, cea de istoric și sinolog, îmi voi aminti mereu cu emoție, ca de cei mai frumoși ani ai vieții mele. În sufletul meu voi purta mereu figurile profesorilor mei mult stimați și iubiți, fețele zâmbitoare ale colegilor mei dragi.

Anna-Eva Budura, la finalul studiilor la Beijing, Iulie 1956 (în stânga imaginii, rândul de sus)

În vara anului 1956, după susținerea ultimelor examene, a venit vremea să mă despart de Alma Mater, de profesorii și colegii mei, și să încep activitatea pentru care am fost pregătită. Evoc cu emoție ultima noastră ședință de grupă. Atunci am făcut bilanțul anilor de studii, am mulțumit profesorilor pentru dragostea cu care și-au împărtășit cunoștințele și ne-am făcut planuri de viitor. În acea zi de Iulie, eu am adus un puiet de brad și am propus colegilor să-l plantăm, în spațiul din fața cladirii Nr. 2, unde locuisem în acei ani. Plasat lângă un „munte artificial”, el urma să se înalțe acolo, ca un simbol al sentimentelor noastre față de Alma Mater și față de profesori, și un memento al prieteniei ce ne lega. Am imortalizat momentul cu o fotografie în fața Wenshilou (corpul de clădire ce adăpostea sălile de cursuri ale Facultăților de Literatură și Istorie), alături de marele istoric și intelectual de seama al Chinei, profesorul Jian Bozan, prorectorul Universității Beijing și decanul Facultății de Istorie.
În ciuda faptului că, în timpul “Revoluției culturale” acel spațiu a fost transformat într-o livadă de piersici, “muntele arificial” a fost nivelat și a fost tăiat și acel brad, sentimentele care ne-au însuflețit și relațiile de prietenie dintre mine și profesorii și colegii mei, au rămas vii și profunde până azi

Luna Iulie a anului 1956 marchează momentul când, alături de cei patru colegi de-ai mei, mândră de cunoștințele acumulate, cu încrederea tinereții în suflet, am fost gata să dovedesc utilitatea cunoștințelor acumulate de-a lungul a șase ani de studii și să răspund cu bucurie oricărei solicitări, să dăruiesc cu generozitate din cele învățate, să mă angajez în orice activitate depusă în favoarea relațiilor româno-chineze. Fiecare dintre noi cinci ne-am început activitatea în aparatul stat: în Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Comerțului Exterior, Institutul de relații culturale cu Străinătatea și Universitatea București.

Pentru mine a început un deceniu de activitate susținută în Ministerul Afacerilor Externe, în cadrul Direcția Presei și la Ambasada României din Beijing, unde mi-am valorificat înainte de toate cunostințele de limba chineză, efectuând traduceri pentru personalități oficiale, am consultat cotidianul Renminribao și alte ziare centrale și locale, și am întocmit informări de presă cu privire la evoluția politică, economică, culturală și relațiile externe a Chinei. Pe toate le făceam cu plăcere, dar cel mai mult îmi placea să mă ocup de munca de popularizare a României în China, de prezentarea vieții și culturii poporului român.
A fost un deceniu cu ore de lucru extinse, pentru a putea acoperi toate cerințele, sarcinile și nevoile unei activități în creștere a relațiilor româno-chineze. A fost o perioadă de acumulare a unui vocabular extins în toate domeniile profesionale, industrie, politică, cultură, diplomație etc. Și asta în condițiile în care nu dispuneam de dicționare. A fost o periodă dificilă pentru mine când, nu de puține ori, sarcinile practic depășeau puterea mea fizică. Deceniul s-a încheiat cu un concediu medical de un an și jumătate.

În condițiile în care, începând din 1953, noi grupuri de studenți au fost trimiși în China, iar numărul cunoscătorilor de limba chineză a crescut, satisfăcându-se cerințele numeroaselor ramuri de activitate, mi s-a oferit și mie prilejul, de a valorifica pregătirea mea de istoric. La cererea mea, am fost transferată la Instititul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român.

Al doilea ciclu de Primăveri și Toamne.
Pun bazele cercetării istoriei Chinei.

Precursorul Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român a fost Institutul de Istoria Partidului, înființat în mod oficial în anul 1952.
Continuând munca de culegere și de cercetare a documentelor cu privire la istoria partidului și redactarea unor volume referitoare la istoria partidului, după 1958, în activitatea de cercetare a institutului au intervenit treptat unele schimbări: s-a acordat din ce în ce mai multă importantă cercetării istoriei României, precum și unor probleme ale filosofiei și teoriei istoriei. Concomitent s-au făcut pregătiri și pentru introducerea cercetării istoriei dezvoltării altor țări. În acest scop, în fiecare an, au fost angajati absolvenți eminenți ai universităților. Biblioteca dispunea de 300.000 de volume și de 7.500 de titluri de ziare și publicații.

În anul 1961, domnul Ion Popescu-Puțuri, membru al Comitetului Central al partidului a devenit directorul Institutului, a inițiat o serie de măsuri care au reflectat politica de independență a României. El a propus ca istoria Partidului Comunist, a mișcării muncitorești și a mișcării democratice să fie tratate în cadrul istoriei României, cercetându-se rolul și locul lor în istoria țării.

În 1966 s-a schimbat și denumirea Institutului de istorie a partidului în Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român și odată cu aceasta s-a largit și aria muncii de cercetare cuprinzând Istoria României, istoria Partidului Comunist și ale organizațiilor de masă, istoria militară, istoria sistemului social din România, filosofia istoriei și probleme teoritice ale cercetării istoriei.
Noul conținut al cercetării a cuprins și istoria universală, înființându-se și o secție internațională. Temele de cercetare preconizate au fost foarte cuprinzătoare: istoria mișcării muncitorești, inființarea și dezvoltarea sistemului socialist, istoria mișcării de eliberare națională, istoria dezvoltării istorice ale diferitelor țări.
Cererea mea de transfer la Institutul de Istorie a coincis tocmai cu acest moment când la Institut se angajau cunoscători de limbi străine și specialiști în istoria temelor ce urmau a fi cercetate, pentru a completa colectivul care la acel moment îsi desfășura deja activitatea acolo, acoperind cercetarea istoriei Poloniei, Bulgariei, Ungariei, Franței, Germaniei, Internaționalei Comuniste etc.
Angajarea mea a reflectat o viziune de perspectivă amplă a cercetării istoriei universal dincolo de țările Occidentului, extinderea interesului științific spre țările Orientului Îndepărtat. Eu urma să pun bazele cercetării istoriei Chinei.

A fost un eveniment hotărător în istoria sinologiei din România – primul pas spre cunoașterea istoriei multimilenare a Chinei direct din sursele de documentare chineze, cercetare întreprinsă de o persoană cunoscătoare a limbii chineze, pregătită într-o universitate din China, cunoscătoare a realităților concrete din China în acel moment. (Sarcina aceasta eu ar fi trebuit să o împart cu colega mea, Maria Comănescu, dar, din nefericire, ea a părăsit prea repede această lume.)

Pentru a concepe un plan al muncii mele de cercetare se impunea cunoașterea fondului de documentare existent în bibliotecile din București, care urmau să completeze colecția mea personală de cărți achiziționată în timpul studenției și activității mele la Ambasada României la Beijing (1952-1959). Constatarea finală a fost una descurajatoare: nu exista un fond pentru o cercetare sistematică, una care să acopere o problematică sau un proces istoric din China. Un fond de cercetare a istoriei moderne și contemporane a Chinei se găsea doar în biblioteca Ministerului Afacerilor Externe si, parțial, la biblioteca Institutului nostru de istorie, unde am găsit un fond al Cominternului. Pe baza acestei constatări, am propus conducerii institutului să elaborez un studiu intitulat: Legăturile dintre revoluția chineză și Internaționala comunistă/中国革命和共产国际的关系 (1920-1927), urmând să continui până la anul 1949.

Lucrarea de 70 de pagini a fost realizată și tipărită în 50 de exemplare, pentru uz intern, în anul 1968, sub titlul: „Principalele probleme ale revoluției chineze și activitatea Internaționalei Comuniste în China. (1920-1927)”.

Prima lucrare realizată în Institut despre istoria Chinei, la care am contribuit și eu, a fost o culegere, de 478 de pagini, care a cuprins 159 de articole, documente etc., selectate din presa democratică, muncitorească și organele Partidului Comunist Român, apărute în prima jumătate a secolului al XX-lea. Toate aceste materiale dovedesc o bună cunoaștere a procesului istoric din China de către autorii acestora, începând cu Revolta celor Drepti/义和团 (Revolta boxerilor), continuând cu Revoluția din 1911/辛亥革命 (Revoluția Xinhai), apoi cu Lupta de rezistență împotriva agresiunii nipone/抗日战争, mai apoi cu acțiunea revoluționară condusă de Partidul Comunist Chinez și victoria acesteia în 1949. Toate articolele si documentele, pe lângă informațiile de valoare furnizate despre istoria și situația politică din China, exprimau sentimente de prietenie și solidaritate sinceră cu suferințele poporului chinez, cu lupta sa eroică pentru apărarea ființei naționale, cu exprimarea încrederii cuceririi victoriei luptei sale.

Lucrarea a apărut în 1973, la Editura Politică, sub titlul “Tradiții ale poporului român de solidaritate și prietenie cu poporul Chinez”.
Ca temă de cercetare în cadrul planului de muncă al Institutului mi-a fost desemnată studierea istoriei moderne a Chinei, cu accentul pe prima jumătate a secolului al XX-lea. În situația în care Secția Internațională era deja angajată în elaborarea unei serii de volume consacrate reflectării rezistenței popoarelor din anii celui de-Al Doilea Război Mondial, serie în cadrul căreia un volum urma să fie consacrat luptei popoarelor din Asia și Africa împotriva forțelor fasciste și militariste, și contribuției lor la înfrângerea forțelor coaliției puterilor Axei, am considerat, în mod firesc, să-mi concentrez atenția asupra studierii luptei poporului chinez impotriva acțiunilor agresive ale Japoniei, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care au culminat într-un război total în anul 1937.

M-am concentrat cu mare plăcere asupra pregătirii bibliografiei. Spre bucuria mea am găsit fonduri de valoare în Arhivele C.C. al P.C.R., ale Ministerului Afacerilor Externe si ale Institutului nostru, relatări scrise cu spirit de răspundere în presa romanească. În ciuda faptului că nu aveam acces la documente de arhivă din China, dar în împrejurarea în care am avut norocul să-mi însoțeasc soțul în misiunea sa diplomatică la Beijing, începând din 1980 am avut acces la colecția de documente de la Muzeul Revoluției din China, la colecția de ziare aflate în Depozitul de publicații de la Xidan/西单报库, la colecțiile cu această temă aflate în depozitele speciale ale Bibliotecii Naționale din China, și m-am bucurat de câteva întâlniri cu cercetători chinezi.
Am avut la dispoziție volumele cuprinzând articole si documente ale conducătorilor chinezi: Mao Zedong, Zhu De, Zhou Enlai, Liu Shaoqi și alții, implicați direct în această acțiune istorică. Am lucrat ca mare dăruire, pentru a mă documenta pentru această temă generoasă despre lupta de rezistență anti-japoneză din China, pentru că mi-am dat seama ca aceasta este prima lucrare importantă care va apare în România despre istoria modernă a Chinei. Am fost încrezătoare că voi putea oferi suficiente date istorice despre o perioadă de peste 100 de ani, cu toate elementele sale complexe, care explică victoria revoluției chineze, la 1 Octombrie 1949.
Contribuția mea la acest volum s-a concretizat într-un studiu (de 97 de pagini) despre Războiul de rezistență anti-japoneză din China și unul (de 40 de pagini) despre rezistența anti-japoneză din Filipine. Acest volum (de 400 de pagini) a apărut în 1986, la Editura Militară, sub titlul: „Rezistența antifascistă și anti-imperialistă în Asia și Africa 1931-1945”.

Constat astăzi, după ce am consultat cărțile despre istoria Războiului de Rezistență Anti-japoneză apărute în China, în anii 1985, 1995, 2005, că ce am realizat atunci rămăne o lucrare de referință pentru cititorii români.
Am redactat acest important studiu în condiții istorice specifice acelori ani, din România și China, cu simțul răspunderii și cu dorința de a oferi cititorilor români date științifice, analize corecte, puncte de reper pentru cunoașterea istoriei Chinei din prima jumătate a secolului XX și a năzuințelor poporului chinez.

Concomitent cu elaborarea acestui studiu, am lărgit documentarea și am redactat teza mea de doctorat, intitulată: “Lupta de rezistență anti-japoneză a poporului chinez 1931-1945”, completând informațiile, lărgind analizele, adaugând un capitol despre despre opinia publică din România față de lupta poporului chinez. Susținerea a avut loc la data de 27 decembrie 1982. În anul 2007, am reușit să o public într-un volum, de 257 de pagini, după ce am făcut completări, am adus unele îmbunătățiri, am adăugat hărți și ilustratii, precum și un studiu despre relațiile postbelice chino-americane (1945-1949). Cartea a fost bine primită de cititori și a cunoscut trei ediții, fiind inclusă în bibliografia obligatorie a studenților de la Catedra de limba chineză din Universitatea București.

O altă lucrare, a cărei elaborare mi-a facut o mare plăcere, a fost biografia premierului Zhou Enlai care a apărut într-un volum intitulat „Independență, nealiniere, pace. Momente și semnificații ale unei mișcări istorice a secolului XX” și care cuprindea biografiile unor mari personalități politice din Asia si Africa. Deși nu dispuneam de o bibliografie prea bogată, am reușit totuși să creionez (în 28 de pagini) biografia premierului Zhou Enlai, parte din “pleiada de conducători chinezi crescuți în focul luptelor revoluționare care urmau cu perseverență realizarea idealurilor nutrite de înaintașii săi: înflorirea și prosperitatea națiunii chineze și afirmarea Chinei pe plan internațional, ca mare putere iubitoare de pace, ca o forță stabilizatoare în lume și, cu precădere, în Asia”. Volumul (de 310 pagini) a apărut la Editura Politică, în anul 1989, fiind ultima carte editată de Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R.

Condițiile istorice ale anilor 60, 70 și 80, atât în România, cât și China, pe de o parte, limitau posibilitățile de publicare (numărul publicațiilor nefiind mare), iar pe de altă parte îngrădeau inițiativa personală în alegerea temelor tratate din considerente politice existente. Însă, în statutul cercetătorilor era prevăzută obligația de a prezenta, în raportul de activitate de la sfârșitul anului, lista lucrărilor publicate. Așa că eu, în privința numărului de articole sau studii publicate, de multe ori eram deficitară și datorită deselor detașări pentru însoțiri de delegații.

Apariția, în anul 1967, a revistei Magazin Istoric a marcat un moment de mari speranțe și posibilități de a publica lucrările istoricilor români. Magazin Istoric a rămas până în zilele noastre o revistă de istorie de prestigiu în România (poate chiar singura), datorită exigențelor maxime pentru calitatea articolelor scrise de autori consacrați în temele tratate, apreciată de istorici și de iubitorii istoriei. Pentru mine, revista Magazin Istoric a fost, de-a lungul celor cinci decenii, sprijin‚ încurajare, expresia unui multiculturalism generos, unei gândiri mature în știința istoriei, unei consecvențe științifice aplicată cu inteligență. Magazin Istoric a jucat un rol important în cunoșterea istoriei și civilizației chineze, publicând, în cei peste 50 de ani de existență, peste 150 articole și studii, un palmares unic neegalat de nicio alta revistă de istorie din Romania, iar Fundația sa Culturală a premiat patru lucrări care tratau teme din istoria Chinei.
Primul meu articol în această revistă a apărut în Nr.10/1968, în care am prezentat istoria Marelui Zid și Necropola celor 13 împărați ai dinastiei Ming/明十三陵. Au urmat apoi, aproape în fiecare an al perioadei 1968-1989, câte un articol, de obicei în numărul din luna Octombrie al revistei. Am elaborat aceste articole cu mare atenție, bazându-mă pe cronici și lucrări ale istoricilor consacrați din China. Am fost bucuroasă să pot oferi iubitorilor de istorie din România primele informații autentic științifice despre momente importante ale istoriei Chinei, biografiile unor mari personalități ale vieții politice, culturale și științifice ale ei, despre obiective istorice și culturale caracteristice Chinei, despre semnificația simbolurilor în arta chineză, cu alte cuvinte, unele cunoștințe de bază despre un proces istoric multimilenar, sugerând că China, această lume unică a civilizației omenirii, trebuie cunoscută, respectată și acceptată așa cum este ea, cu trăsăturile sale specifice.
Apariția fiecărui articol a fost un moment de mare bucurie, mult așteptată și dorită, în special când primeam și aprecieri din partea cititorilor.
În perioada cât am lucrat la Institut, am reușit să public 25 de articole în Magazin Istoric și un număr de articole în Revista de Istorie, Analele de Istorie și alte publicații de cultură. A fost un început modest, făcut cu pași mici, dar care inspirau încredere și aprindau flacăra speranței că voi putea oferi publicului interesat, pe măsura îmbunătățirii condițiilor de documentare, lucrări din ce în ce mai complexe, mai temeinic și solid fundamentate.

În afara acestor lucrări prevăzute în planul de muncă al Institutului, și care cereau un mare volum de muncă de documentare, efectuată fără tehnica de reproducere și înregistrare asemenea celor de azi, aveam obligația să asigur și munca de traducător.
Nivelul ridicat al relațiilor dintre România și China a determinat frecvente schimburi de delegații între cele două țări, și făcea ca să fiu foarte des solicitată să le însoțesc. Sarcină deloc ușoară. Asta însemna că lucram 24 de ore pe zi, șapte zile pe săptămână. Nu arareori, aceste ocazii depășeau chiar 100 de zile pe an și trecea ceva vreme, după plecarea delegației însoțite, pănâ când reușeam să-mi refac puterile și să-mi continui activitatea de cercetător.

În sarcinile mele de cunoscătoare a limbii chineze a intrat și traducerea în limba chineză a Istoriei Românilor de Prof. Andrei Oțetea, (realizată în multe nopți, împreună cu fiica mea Tatiana, absolventă a Facultătii de Istorie a Universității Beijing, fără a dispune de un dicționar de specialitate) precum și obligația de a fi la curent cu informațiile care priveau evenimentele curente importante din China.

Toate mă sustrăgeau de la munca mea de cercetare. Am înțeles, însă că trebuie să fac un efort și să le duc pe toate la bun sfârșit și asta spre binele relațiilor româno-chineze. Sunt fericită acum că m-am străduit și că am reușit să ajut sute de persoane ca să comunice între ele și să cunoască reciproc civilizațiile țărilor lor.
Sunt mulțumită că strădaniile mele au fost recunoscute prin acordarea, în anul 1988, a Ordinului „Meritul Cultural”.

Consider că cei peste 20 de ani petrecuți în acest institut de cercetare constituie pentru mine o perioadă de mari mulțumiri, pentru faptul că am acumulat un mare bagaj de cunoștințe. Sunt mulțumită că m-am putut bucura de condiții favorabile pentru înțelegerea istoriei, culturii și dezvoltării Chinei. Acest institut, directorul său (Ion Popescu-Puțuri a fost, începând din 1976 și Președintele Asociatiei de Prietenie Româno-Chineze), toți cei care au condus munca de cercetare, precum și colegii mei de la Secția Internațională, ocupă în inima mea un loc de seamă. Voi păstra mereu cu drag amintirea lor și voi fi recunoscătoare pentru ajutorul si sprijinul lor prietenesc. Sunt convinsă că fără strădaniile depuse în aceste două decenii și mai bine, fără condițiile create activității de cercetare și fără atmosferă de emulație creatoare care au existat în acest institut, în cei 30 de ani de după pensionare nu aș fi avut parte de anii fericiți ai senectuții plini de realizări.

Al treilea ciclu de Primăveri și Toamne.
A doua tinerețe.古稀之年 耄耋之年

Acum, când îmi amintesc de anii de început ai celui de-al treilea ciclu al Primăverilor și Toamnelor vieții mele, în fața mea apare figura domnului Bai.

Am avut bucuria să-l întâlnesc la Beijing, la începutul anilor 90. Domnul Bai a fost o persoană nelipsită de la activitățile culturale la care participam, îl întâlneam în foaierul teatrelor, în sălile expozițiilor de lucrări artistice, la acțiuni inițiate pentru sprijinirea artiștilor, la conferințe, expuneri. Fața lui era luminată de bunătate și generozitate, de adevărata căldură umană a intelectualului chinez. Era părintele, Mecena tuturor artiștilor. Judecând după fizionomie și după vigoarea mișcărilor, nu puteam să cred că depășise deja pragul celui de al optelea deceniu 耄年 al vieții sale. Când mi-am exprimat mirarea, mi-a spus: „Este firesc. Noi considerăm că ani între 60 și 80 constituie perioada celei de a doua tinerețe, când dispunem încă de putere fizică și de toată bogăția cunoștințelor pe care am acumulat-o, precum și de experiența căștigată de-a lungul vieții, când încă suntem capabili să le sistematizăm, să le valorificăm”.
De atunci și până azi, aceste cuvinte ale domnului Bai m-au însoțit și mi-au dat curaj și putere.

În anul 1990, în urma desființării Institutului de Studii Istorice, Social-Politice de pe lângă C.C. al Partidului Comunist Român, am fost pensionată și mi-am început o nouă etapă, de aproape trei decenii ale vieții mele.
Priveam înainte cu încredere și îmi făceam planuri mari și multe. În toți acești ani, am continuat cu mare plăcere munca de cercetare și am valorificat, publicat rezultatele ei, le-am împărtășit studenților, ascultătorilor radioului, iubitorilor de istoria Chinei din România.
Eram convinsă că datorită schimbărilor care au avut loc în România și erau în curs de desfășurare în China, voi avea posibilități din ce în ce mai largi de a aprofunda documentarea asupra problemelor fundamentale ale istoriei Chinei, de a mă concentra asupra unor teme de importanță majoră pentru cunoașterea Chinei în România, teme pe care le sesizasem deja cu ani în urmă și, în măsura posibilităților, am și pregătit o documentare de bază.

Anii petrecuți în China, între 1990 și 1995, când l-am însoțit pe soțul meu Romulus-Ioan Budura, numit Ambasador al României în Republica Populară Chineză, pe lângă o intensă activitate diplomatică și activitatea desfășurată în cadrul Asociației Culturale a soțiilor diplomaților/北京国际协会Beijing International Society și Book Club-ul soțiilor de ambasadori, am avut marea satisfacție de a continua munca de cercetare cu sprijinul specialiștilor din cadrul Institutului de Cercetare a Istoriei Moderne a Chinei, în cadrul Arhivelor Imperiale Nr.1, să frecventez biblioteci și marile librării din Capitala Chinei și să achiziționez cele mai noi lucrări de valoare ale istoricilor chinezi.

Pe măsura posibilităților, am încercat să valorific cunoștințele acumulate pentru elaborarea unor studii și să le public în revista Magazin Istoric. Articolele introduceau cititorul în lumea fascinantă a Chinei, ofereau portretul unor mari personalități istorice, pentru a sugera complexitatea procesului ei istoric, descrieri ale unor vestigii representative ale culturii și civilizației chineze. Toate marcau pași, mai mari sau mai mici, pe drumul pe care plănuisem să-l parcurg pentru acumularea, apoi transmiterea publicului din țară, a cunoștințelor de bază, ABC-ului cunoștințelor despre China, atât de necesare pentru perceperea spiritualității sale distincte.

Anna-Eva Budura, volume de autor apărute în România

În 1999, am avut bucuria ca să văd, cuprinse într-un volum, 28 de articole și studii, rezultatul parțial al documentării de care m-am bucurat între anii 1991 și 1995, primul volum ce-mi poartă numele, pe o copertă pe care este reprodusă o pictură a celebrului artist Pan Tianshou.
„Țara Simbolurilor. De la Confucius la Mao Zedong” (300 pagini), este prima carte oferită de o istorică din România, pregătită la prestigioasa Universitate Beijing, cunoscătoare a limbii chineze. Este prima carte a unui autor român care introduce în bagajul de cunoștințe al cititorilor din România biografiile unor mari personalități ale istoriei Chinei precum Confucius, Impăratul Ctitor al Chinei Unificate, Părintele istoriei Chinei – Sima Qian, solii dinastiei Han deschizători ai drumurilor spre Europa, inventatorul hârtiei – Cai Lun, împărați ctitori de dinastii precum Tang Ming Huang și Kangxi, ale unor femei celebre care au marcat unele momente de răscruce ale istoriei Chinei, și își propune să ofere explicații simbolurilor omniprezente în civilizatia și cultura chineză, precum și în viața cotidiană a Chinei.

Am semnalat în acest volum concluziile strădaniilor mele de a cunoaște latura esențială, unică a lumii chineze fără de care simțeam că nu mă voi putea apropia, nu voi putea înțelege si aprecia la justa valoare a culturii chineze, nici sufletul poporului care a creat-o.
“Dacă maeștrii lumii Occidentale tind spre forma individualizată a frumosului, maeștrii lumii chineze tind spre forma istorică a acestuia, neglijând existența efemeră a individului în favoarea unor concepte spirituale și morale care transcend secolele și mileniile. Iar acestea nu-și pot găsi expresia artistică decât prin intermediul unor simboluri”, scriam în această carte. “Pătrunderea în lumea simbolurilor este, fără îndoială, un exercițiu de apropiere între două civilizații, între două sisteme de mentalități, un pas atât de necesar într-o lume a confluențelor spirituale.“

În completarea ideilor exprimate în acest volum, premiat în anul 2000 de către Fundatia Culturală Magazin Istoric, am pregătit pentru publicare volumul intitulat „Shenzhou: Târâmul Zeilor” (320 de pagini – 2007), în care am continuat prezentarea biografiilor unor mari personalități istorice, descrierea evoluției unor orașe renumite ale Chinei, precum Shanghai si Pingyao sau așezările de pe Drumul Mătăsii, obiective istorice din Beijing și împrejurimile sale, precum și centre culturale și istorice din China. Am adăugat un capitol în care am cuprins unele elemente ale spiritualității chineze care are ca trăsătură definitorie riturile – numită de exegeți “Depozitul Tezaurului Culturii chineze”, am prezentat modul cum au fost respectați și cinstiți vârstnicii în antichitate, sărbătorile tradiționale păstrate nealterate de-a lungul mileniilor, în timpul cărora omul, cerul și pământul, se contopesc 合一, uimitoarea lume a bronzurilor, a picturilor unde se realizează logodna spiritului cu materia, fengshui – știința armonizării omului cu natura, penjing – poezie fără cuvinte, educația și instrucția în China antică.

Ambele volume se încheie cu însemnări în care am evocat amintiri dragi inimii mele, începând cu primii pași făcuți pe pământul Chinei și până la terminarea Facultății de Istorie a Universității Beijing.

Odată cu trecerea anilor, sondând părerile cititorilor, am înțeles că biografiile publicate în revista Magazin Istoric, parțial cuprinse în primele mele două volume, au fost citite cu mare interes și au lăsat o impresie puternică în sufletele lor. Apoi, pe măsura înaintării în cercetările mele, în incomensurabila istorie a Chinei, am întâlnit noi și noi personalități ale căror biografii m-au fascinat, m-au impresionat, de care m-am legat sufletește, care m-au ajutat să înțeleg sufletul poporului chinez, să percep clocotul unei anumite perioade istorice a Chinei.

Am considerat că ar fi folositor ca iubitorii istoriei Chinei să dispună de o galerie de personalități istorice reprezentative cuprinse într-un singur volum. Așa s-a născut volumul “China – vieți în vâltoarea istoriei”/ 中国历史人物 (313 pagini – 2014), în care am cuprins 24 de biografii reprezentative pentru diferitele etape istorice ale Chinei, de-a lungul a peste 2500 de ani.
La cererea editurii Paidea, am elaborat Povestea Ceaiului/中国茶文化 (177 pagini – 2010). Editura a conceput lansarea acestei cărți ca o deschidere pentru prezentarea laturilor semnificative ale civilizației chineze, ca una din marile culturi create de poporul chinez și dăruit omenirii. După publicarea unui volum de testare a cererii pieții, au urmat ediții bogat ilustrate cu picturi clasice chineze tipărite pe hârtie manuală, apoi editii de lux pentru colectionari și pentru pachete de cadouri speciale. Cartea a avut un mare succes de public și are mereu căutare în momente speciale si sărbători ale anului. În anul 2012, s-a numărat printre cărțile de istorie premiate de Fundația Culturală Magazin Istoric.
Volumul prezintă istoria ceaiului, soiurile de ceai, efectele benefice ale ceaiului, ceremonia servirii infuziei frunzelor de ceai茶道, ceainăriile.

După 1995, după experiența activității diplomatice desfășurată la Beijing, am înțeles că se impune ca să concentrez preocupările cercetărilor mele științifice asupra istoriei relațiilor Chinei cu alte popoare și țări, asupra înțelegerii trăsăturilor specifice ale politicii Chinei față de ele, asupra caracteristicilor diplomației sale de-a lungul mileniilor. Tema mi se oferea de la sine în condițiile în care importanța ei se amplifica odată cu ascensiunea Chinei ca mare putere a lumii și creșterea rolului său în viața internațională, proces în care cultura și civilizația sa sunt pe cale să devină un bun al umanității. Mai mult chiar, cercetarea acestei teme devenise o necesitate pentru înțelegerea corectă a politicii externe contemporane a Republicii Populare Chineze.

Asta face că am primit cu bucurie propunerea doamnei Prof.Univ.Dr. Iolanda Țighiliu de a colabora, ca profesor asociat (2004-2008), la cursul de masterat cu tema „Diplomație și spiritualitate în spațiul eurasiatic”, deschis la Facultatea de Istorie și Științe Politice a Universității „Ovidius” din Constanța.
Pregătirea acestui curs讲义/Jiǎngyì mi-a oferit prilejul nesperat de a realiza o sinteză a cunoștințelor mele despre istoria și civilizația Chinei, Asiei și Australiei, dar și a experienței muncii mele diplomatice practice, cunoștințe și experiență acumulate de-a lungul a peste cincizeci de ani de activitate ca cercetător științific, funcționar al Ministerului Afacerilor Externe și soție de șef de oficiu consular și de misiune diplomatică, implicată într-o intensă viața diplomatică la București, Beijing și Sydney.
Am conceput cursul讲义universitar fiind conștientă că va trebui să ofer masteranzilor elementele de bază ale cunoștințelor în ceea ce privește istoria și civilizația chineză, să-I familiarizez cu noțiunile chineze de filosofie și de politologie într-o formă concisă, ușor inteligibilă, pentru a putea fi asimilate fără dificultate.

În toți acești ani, am căutat ca să mă apropii de complexitatea problemei. Am continuat să urc pe firul nefracturat al istoriei multimilenare a Chinei până în epoca mitică, până la momentul formării civilizației sale, să identific rădăcinile politicii externe a Chinei în gândirea și cultura ei tradițională, în strădaniile individului de a se perfecționa. Am căutat să completez cu noi elemente informaționale și documente istoria gândirii diplomatice chineze în epoca modern și să urmăresc realizarea procesului de naștere a unei științe a politicii internaționale cu caracteristici cu adevărat chinezești. Am căutat biografiile marilor personalități ale istoriei diplomației chineze, pentru a întelege practica diplomatică.

Pe măsură ce, în timpul predării, se conturau noi idei și se completa documentarea cursului, după o sistematizare a materialului l-am cuprins într-un volum care a văzut lumina tiparului, în anul 2008, sub titlul „Diplomația chineză – premise istorice și spirituale”/ 一视同仁 (Yīshìtóngrén).
În această carte, pentru a putea înțelege evoluția istorică a Chinei, procesul de formare a personalității națiunii huaxia, distinct ca popor, am prezentat așezarea geografică a Republicii Populare Chineze, relieful ei care a oferit habitat și mijloace de existență locuitorilor, sursele naturale pentru făurirea unei civilizații durabile și am considerat necesar să amintesc și sărbătorile tradiționale cu reverberații ancestrale. Am schițat procesul de formare a națiunii huaxia chineză și evoluția relațiilor sale cu alte popoare și națiuni, căutând să evidențiez că scopul acestora era atingerea armoniei și nu cucerirea, că suveranii chinezi urmăreau să ajungă la pacea mondială prin intreținerea unui stat bine guvernat, conform preceptelor eticii și autoperfecționării, ei își propuneau să “trateze pe toti cu aceeasi generozitate” 一视同仁, să împărtășească cu dărnicie altor popoare și neamuri valorile create în China. Toate în schimbul asigurării liniștii și păcii la granițele imperiului și recunoașterea supremației lor.

Am insistat asupra explicării sistemului chaogong propriu națiunii huaxia, (sistem tradus în limbile străine drept sistem tributar de tip chinezesc), asupra specificului acestuia care îl deosebea fundamental de sistemul tributar de tip feudal din tările Europei. Sistemul chaogong excludea din principiu amestecul în treburile interne ale statelor închinate, ca și impunerea acestora, prin forță, a culturii și limbii chineze. Țărilor, neamurilor care au acceptat acest gen de relații li se cerea doar să prezinte periodic Curții Imperiale, odată cu unele daruri simbolice, reprezentative pentru creația sau produsul natural local, ale căror cantitate și valoare erau fixate de ele, omagiile care să dea expresie respectului ce-l purtau instituției imperiale chineze și exponentului acesteia – Fiului Cerului (împăratul). Răspunderea morală a Imperiului Chinez față de popoarele închinate, care îi căutau protecție, era mare și, în nu puține cazuri, foarte costisitoare.
În volum, am inclus un capitol în care am căutat să ofer cititorilor noțiunile de bază ale spiritualității chineze cu precădere ale filosofiei, politologiei și diplomației chineze. Conștientă fiind de limitele mele de documentare, am recurs la includerea în acest capitol contribuțiile unor specialiști de seama din China, asemenea profesorul He Qun, de la Universitatea Beijing, Shi Ping/时平, de la Universitatea Maritimă din Shanghai, și Li Sisuo, de la Universitatea Nankai din Tianjin, lucrări pentru care sunt foarte recunoscătoare autorilor, întelegând că mie, solitara cercetătoare a istoriei Chinei din România, mi-ar fi trebuit încă o viață ca să mă documentez și să le redactez.
Pentru a completa atmosfera autentic chinezească, în anexele capitolelor, am cuprins în volum documente diplomatice, câteva biografii ale unor personalități de seama, descrierea câtorva locuri cu semnificații istorice.

În zece ani, volumul „Diplomația chineză – premise istorice și spirituale” a cunoscut trei ediții, ultima în anul 2018, când a fost lansată la data de 4 Decembrie, ziua în care, în anul 1950, în fața mea s-a deschis marea poartă a civilizației chineze. Acesta a primit două premii din partea Fundației Culturale Magazin Istoric, în 2009 și 2019.

Apropiindu-mă de cel de al 9-lea deceniu al vieții mele, privesc înapoi cu mari emoții. În minte simt bogăția tezaurului lumii chineze acumulat de-a lungul unei vieți, în suflet simt generozitatea unui mare popor care mereu a știut să dăruiască și mă bucur de recunoașterea ce mi s-a conferit, în anul 2017, cu prestigiosul „Premiu pentru Contribuții speciale aduse cărții din China”.

Închei aceste rânduri tocmai în ziua de 15 Noiembrie, când, cu 69 de ani în urmă, am urcat în trenul care m-a dus, timp de două săptămâni, spre destinația vieții mele, spre Republica Populara Chineză, depozitara celei mai mari civilizații încă în plină efervescență a omenirii, China visurilor nevisate.
De atunci am trăit cu China, pentru China.” – Anna-Eva BUDURA, România

Despre Dan Tomozei

gazetar din România
Acest articol a fost publicat în Analize - Comentarii, China, De departe ... România, Din arhive, Înţelege China, Mari sinologi români, Români în China, România, România - China, Veşti din China. Salvează legătura permanentă.

Un răspuns la Anna-Eva Budura, o poveste aievea despre istoria prieteniei România-China!

  1. ovidiu spune:

    Minunat scumpa Doamna a Culturii Românești !
    La Mulți Ani si va mulțumim pentru imensa munca si dăruire depusa si pentru tot ceea ce ve ți lăsa moștenire !
    Mulțumiri si Domnului Dan Tomozei si La Mulți Ani sa ne trăiți.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.