COMENTARIU | După o vreme, acasă …

Cine mai are întâlnire cu realitatea, când scursurile au ajuns spuma societăţii?

Revenirea la Beijing este, de exact doi ani, o evadare din România în care am lăsat frustările şi obsesiile generate de o ţară în care liderii politici permit degradarea societăţii cu o indiferenţă care în alte ţări, fie şi China, ar fi sancţionată aspru. Însă, ţara care a dat şi dă planetei genii recunoscute la toate nivelurile, continuă să se prăbuşească şi numai cine nu cunoaşte istoria românilor este permanent mirat. În fond, pe trădări, crime şi vânzări a fost scrisă întreaga evoluţie din spaţiul nostru de origini, de la Burebista până la Ceauşescu şi chiar şi după el …
Am redescoperit România, pentru aproape 20 de zile, în linişte, preferând să o fac fără prea multe contacte cu cei care ştiu că ar fi dorit să ne vedem sau măcar să ştie că am ajuns acasă. Însă am ales să mă izolez pentru a vedea şi înţelege cum şi pentru ce spaţiul miruit de Dumnezeu cu atâtea resurse umane şi naturale se transformă într-un teritoriu lipsit de optimism, de perspectivă, de speranţă. Lumea românească de acasă este de un pesimism înfiorător, sentiment care, dacă nu ar fi ecoul societăţii care face să amplifice această stare periculoasă, ar putea da impresia ca totul este un pustiu populat de o naţiune halucinată.
Fie ca am ajuns la Sibiu, Braşov, Alba, Cluj sau Bucureşti, sentimentul de nesiguranţă, de mizerie şi dezordine m-a dominat. Suntem la început de toamă, ploile sunt deja prezente, însă peste tot administratorii oraşelor acum au dat startul reparaţiilor, schimbărilor de borduri, spargerilor de drumuri etc. Dar cea mai impresionată este competiţia sensurilor giratorii din capitalele de judeţ şi a sensurilor unice care fac imposibilă circulaţia decentă, pe cel mai sucurt drum între două puncte. Aşteptând minute întregi în sensurile giratorii de la Sibiu şi Braşov, mă gândeam că acum maşinile de Salvare şi de Pompieri nu mai au soluţii de traversare a intersecţiilor. În vremea semafoarelor, oricare ar fi fost sensul pe culoarea verde, exista o bandă de mers pe care să se strecoare maşinile spre cel sau cei în nevoie. Acum, giratoriile au devenit un permanent blocaj unde intersecţiile sunt un alt spaţiu în care tupeul este generator de succes.
Am redescoperit România şi din scaunul incomod al trenului inter-regio, o mizerie cu două vagoane care scârţâie preţ de aproape şapte ore de la Sibiu la Bucureşti, cu o pauză nejustificat şi inexplicabilă în Gara Buftea. Ca şi comparaţie, în China, distanţa de 270 de kilometri dintre cele două oraşe ar fi fost parcursă în 100 de minute, la un preţ comparabil mai mic şi la un confort pe care românii, din nefericire, nu îl pot imagina. Însă, pentru 70 de lei, CFR îţi asigură nervi şi emoţii.
Am redescoperit România şi în serviciile medicale şi nu mi-a fost uşor să înţeleg ce fac oamenii care au nevoie de asistenţă, dar nu au bani. Dacă un simplu control medical trece uşor de 50 de dolari, aproape 30% din venitul lunar al unui român, ce se întâmplă când ai de făcut două, trei investigaţii medicale? Fireşte, nu vorbesc despre noutăţi, nici pentru mine, nici pentru alţii. Vorbesc despre dezinteresul manifest al statului faţă de proprii cetăţeni care au fost aduşi într-un stadiu incredibil de umilinţă.
Cu puţinsă şansă, am urcat să respir adânc la Babele şi Sfinxul românilor, un spaţiu la fel de uitat de administratorii care în alte părţi ar fi produs aur având acele locuri, dar … şi acolo este o bucată din România celor care sunt dominaţi de inconştienţă.
Apoi, înainte de noua părăsire a cetăţii, m-am încărcat cu energie direct de la sursa Grigore Leşe, unul dintre cei mai spectaculoşi români în viaţă, într-atât de valoros şi de mare încât nu mă miră că este un neînţeles. Cu toată tristeţea şi apăsarea vorbei şi cântecului, Leşe te aduce din prostia oraşului în inteligenţa satului românesc, unde bunul simţ te doare atât de tare încât nici să te scarpini nu mai îndrăzneşti de teamă să nu superi pe cineva. Pentru că el, Grigore Leşe, la fel ca mulţi dintre românii de elită, nu cere dar nici nu negociază. Iar lecţia asta ar trebui predată celor care mai simt dar mai ales celor care vin. Pentru că orice confuzie cu intenţie de genul Antonescu – Becali este o porcărie, care fie şi numai prin simpla menţionare este o blasfemie la adresa bunei cuviinţe …
Altfel, voi, cei de acasă, cum mai rezistaţi? Cum mai puteţi tolera bătaia de joc şi umilinţa? (VA URMA)