COMENTARIU | După o vreme, acasă … (II)

Socotind după reperele morale, România se comportă încă decent.

Am fost nevoit, în urma primei părţi „După o vreme, acasă …”, să deschid un dialog încrucişat cu o parte dintre cei care au răbdarea să urmărească rândurile pe care le aştern aici. Spun încrucişat pentru că am observat că mesajul a generat un ecou diferit, numitorul comun fiind pesimismul meu respins ca afirmaţie, dar asumat ca realitate. Cred că, la modul general, românii continuă să aibă decenţa neamurilor mari, chiar dacă nu avem nici forţa, nici poziţia, nici şansa unor lideri vizionari, dezbăraţi de egosimul unor scopuri mici şi personale. Mai cred că este o chestiune de asumare să îi poţi spune celui care te conduce (fie că este vorba de tata, şeful de echipă de pe schelă, liderul local sau naţional din administraţie sau din partid sau chiar de este preşedintele ţării) că e vremea să se împuşte. Cum în România deţinerea de arme este interzisă în afara unor reguli clar legiferate, nu putem decât „să ne împuşcăm” liderii sau partenerii prin opţiuni fie de viaţă, fie de vot. Constat însă că românii nu o fac niciodată serios şi până la capăt, continuând dezgustătoarea lamentare într-o stare de auto-sinucidere lentă. Exemplele din istorie au fost prea puţine şi răsfirate pentru ca liderii (tot mai inculţi) să înveţe ceva din ele.
După o vreme, revenirea în teritoriul de origine nu mai este o sărbătoare. Nimic nu seamănă cu ce era cândva venirea „neamurilor” din Germania. Acum toţi vin din Germania, din America. Să ajungi acasă din China este o chestiune exotică, iar curiozităţile sunt imbecile, frizează disponibilitatea de informare oferită de Internet. Vreau să spun că românii continuă să aibă convingeri ferme chiar dacă sunt dincolo de limita inferioară a minimei informări. Construcţiile pretins logice vin să susţină şi să justifice capacitatea de coabitare în societatea românească degradată în care totul este transformat într-o realitate halucinantă. De la cel care abia învaţă să meargă până la preşedintele ţării, toţi românii sunt nemulţumiţi, toţi românii se lamentează, toţi românii înjură câte ceva sau pe cineva, într-un cuvânt nimeni nu este pozitiv, iar aici fac diferenţa între pesimist şi negativist. Am constatat că mulţi dintre cei violent nemulţumiţi nu sunt şi cei mai dispuşi să facă un minim efort pentru a schimba ceva, complăcându-se în mizerie. Iată de ce, decizia de a rămâne departe de oamenii şi oraşul care m-au însoţit mulţi ani a fost decisivă. Este greu să vezi cum nimeni nu este dispus să facă ceva alegând o izolare stranie, ca şi cum se poate trăi aşa în conglomeratele umane. Fiecare român devine propriul preşedinte Băsescu, propriul premier Ponta, propria blondă Udrea, propriul otevist scârbos Diaconescu etc. considerând că au acest drept prin simplul fapt că modelele sunt urmate printr-un mimetism inconştient. La Sibiu, modelul ideal este primarul Iohannis care a reuşit să transmită localnicilor un orgoliul extrem de prost înţeles. Dacă ar părăsi acel oraş prăfuit, măcar pentru o zi, sibienii ar descoperi că multe dintre capitalele de judeţ din România arată mult mai bine, sunt mult mai curate şi mai bine organizate, chiar dacă toate împreună sunt o ruşine pentru ideea de oraşe ale lumii civilizate.
Sentimentul că spun banalităţi, că fiecare ştie şi mai ales simte cele spuse aici, este extrem. Iată de ce, nu am cum să nu mă întreb cum pot suporta românii o viaţă mizerabilă, de sclav, fără să aibă nici cea mai mică reacţie? Cum pot să ajungă în situaţia în care, dincolo de motivaţii, ajung să nu mai înţeleagă că sunt victimele propriilor experimente de orgoliu, în care prostia personală şi falsele modele îi fac să se scufunde iremediabil. De aici este escaladată o formă hidoasă de izolare în care, de la fostul şef de scară până la preşedintele ţării, fiecare şi-a construit propria lume din care nu evadează nici măcar pentru a mai reacţiona la subiecte care îi vizează direct şi personal. Românii şi-au otevizat deja viaţa cotidiană, jijiind printre responsabilităţi şi persecutând generaţiile care vin din urmă, care au ca modele rebuturi ale unei lumi de care oricum nu le pasă şi despre care nu vor cunoaşte mare lucru.
Când într-un stat, oricare ar fi el, dar vorbesc despre România, un funcţionar plătit din banii publici vine să spună că din cauza „decreţeilor” sistemul de pensii se duce dracului, înseamă că ţara este condusă de imbecili iar populaţia nu este prea departe intelectual dacă emitentul imbecilităţii continuă să fie în viaţa publică. Şi atunci, cum pot suporta românii o viaţă mizerabilă, de sclav, fără să aibă nici cea mai mică reacţie? (VA URMA)

REFERINŢE >>>
După o vreme, acasă … (I)