Sentimentul că am pocit România mai rău decât am primit-o este unul îngrozitor.
Am privit fiecare revenire acasă, în ţară, ca pe o gură de oxigen, similară aerului vital pe care îl absoarbe cu forţă un înotător de viteză. Doar cei care stau departe de casă şi sunt conectaţi la rădăcinile ţării înţeleg ce spun. Sau dacă vreţi, întrebaţi un copil din orfelinat cum de îi este dor de mama pe care nici măcar nu a cunoscut-o. Dar cum poate să îţi fie atunci când ştii unde îţi este casa?
În toamna asta, când am ajuns în ţara mea am regăsit-o mai obosită şi mai prăfuită, aşa cum este o casă bătrânească în care copiii au uitat să mai ajungă, după ce ăi bătrâni s-au dus. Numai că România este locuită, iar imaginea prăfuită generalizată este determinată în primul rând de atitudinea, de lipsa de coeziune şi interes general. Sentimentul de înstrăinare faţă de tot ce este şi reprezintă ideea de comunitate este înfiorător. Niciunde în lumea civilizată nu este atât de evidentă dezbinarea şi scârba faţă de propria comunitate, propriul stat, proprii lideri, de la toate nivelurile. Cum de mai rezistă statul român ca entitate este o întrebare la care doar conjunctura geo-politică poate oferi un răspuns clar.
Anul trecut, la împlinirea a 90 de ani, Regele Mihai I al României îşi încheia mesajul către români spunând: „Nu văd România de astăzi ca pe o moşternire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri” … Pe cât de puternic, pe atât este de dureros acest mesaj. Şi ştim cum se face că cei care ne conduc de 23 de ani au reuşit să ne îndatoreze viitorul, chiar şi al copiilor încă nenăscuţi, în contul proastelor administări ale României. Şi românii nici măcar nu realizează de ce o duc şi o vor duce rău.
Mă întreb inutil, cum este posibil ca în numai doi ani, dincolo de criza economică (bref. Polonia este tot în Europa, tot fostă ţară comunistă), România să se prăbuşească cu aşa viteză? De unde lipsa asta de coordonare şi continuitate a proiectelor necesare şi viabile, pofta asta de a şterge istoria, fie ea şi de numai o zi, doar pentru ca totul să înceapă cu cel care s-a ajuns? Fireşte, asta vine din filonul lipsit de educaţie, de bun simţ, din rădăcina măcinată de boala pustiiri a celor care ne conduc şi a celor care îi ţin în funcţii, din afara României.
În nicio ţară oamenii nu sunt mai buni sau mai proşti. Sunt la fel ca şi în România. Însă, în alte părţi se întâmplă să existe lideri vizionari, lideri care nu acced în poziţii publice fără să simtă că sunt datori comunităţii, şi atunci nu îşi permit şi nu permit orice. Ori, în România bădărănia şi mojicia reprezintă primele calităţi ale celor care conduc, iar masele sunt considerate şi tratate permanent la nivel de turmă în semi-putrefacţie a conştiinţei de sine, de grup, de ţară. Pentru că ei la rândul lor sunt nişte leproşi ai educaţiei şi respectului. Pe sub hainele mai scumpe decât toţi neuronii familiilor din care provin, se găsesc nişte nespălaţi morali. Căci şi numai unul din familiile lor de ar fi mai cumsecade nu s-ar putea abţine să nu le explice cât de goi şi lipsiţi de conştiinţă sunt.
Riscul de a suprapune realitatea din Sibiu la nivelul oricărui oraş al României nu este prea mare. La fel cum la Sibiu se proiectează demolarea istoriei oraşului, în numele modernismului, la fel în România nimic nu mai este bun dacă nu este din prezent. Boala asta pare să aibă rădăcini în obsesia nemuririi sistemului comunist, unde de la preşedinte până la ultimul ştab, toţi se credeau veşnici. Azi, din mocirla socială au urcat în vârfurile ierarhiei toţi imbecilii cu diplome cumpărate de la profesori care şi-au pierdut demnitatea, sărăciţi şi dispuşi să îşi vândă onoarea profesională pentru o zi trăită mai bine. Odată ce diplomaţii de carton au ajuns să revendice poziţiile publice, România a fost atinsă de blestem. Căci niciodată dintr-un personaj cu mentalitale de manelist nu ai cum să rezolvi o problemă prin metode oneste. Şi trec graniţa Sibiului, privesc direct în Bucureşti. De la Cotroceni, la Guvern, Parlament, Magistratură, Biserică, Armată, societate civilă, mass-media … până în nucleul dur al celor care se revendică vârful intelectualităţii, oriunde priveşti te izbeşti de comportamentul şi limbajul manelizat, otevizat, de poziţionarea incertă a valorilor, boală care s-a răspândit ca ciuma în secolele turbării. Şi atunci, nu este firesc să vezi o societate românească în cădere liberă?
Lipsită de minimele repere morale, România se sufocă în propria mizerie născută din incapacitatea de a realiza că singura soluţie pentru orice pacient este asumarea medicaţiei şi schimbarea de atitudine. Lamentaţia, lipsa de acţiune, lipsa de reacţie în faţa mizeriei, oriunde s-ar manifesta ea, este boala de care suferă românii, de la cel din grădiniţă, până la bătrânii care sunt convins că nu mai înţeleg nimic din această viaţă.
Îi spuneam deunăzi unei doamne care mi-a scris că este candidat la Senatul României, că degeaba este nemulţumită de cei care conduc destinele ţării şi crede că va schimba ceva mai mult decât pentru sine. Pentru că nu am auzit încă de vreun birou de parlamentar pichetat sau luat cu asalt de românii nemulţumiţi. Lăsând la o parte faptul că problemele trebuiesc rezolvat în cu totul altă parte. Însă acum, în România, se vinde circul electoral parlamentar şi toţi au o nouă preocupare. Ca şi cum ar fi a lor. Mizerabilii de la ARD au un slogan la fel de imbecil ca şi ei: „Să repornim inima României”. Cum nu ar da pronia cerească să repornească mai degrabă mintea românilor! (SFÂRȘIT)
REFERINŢE >>>
După o vreme, acasă … (I)
După o vreme, acasă … (II)
