Analiză Stratfor de Robert D. KAPLAN
Pentru că multe planuri de război pur şi simplu nu supravieţuiesc realităţii războiului în sine, fiecare război este un univers unic, al său, şi, astfel, comparaţia cu războaiele anterioare, în timp real, se poate dovedi, de asemenea, iluzorie. Una dintre cele mai multe presupuneri greşite despre al doilea război din Golf, înainte de a începe, a fost că ar fi, într-un fel, ca primul război din Golf, în care pesimiştii au fost umiliţi de uşurinţa victoriei. Într-adevăr, al doilea război din Golf, desfăşurat în moduri foarte diferite, i-a dovedit pe pesimiştii de dreapta. Acesta este motivul pentru care, recent, mass-media nu s-a abţinut să compare operaţiunea militară din Siria cu cea din Kosovo din 1999, iar asta mă îngrijorează.
Există diferenţe profunde
Siria are o populaţie de zece ori mai mare decât cea din Kosovo din anii 1999. Pentru că totul în Siria este pe o scară mult mai vastă, rezultatul prin mijloace militare ar putea fi mult mai greu de decis.
Kosovo aflat sub violenţa şi represiunea dură a liderului sârb Slobodan Milosevic, a opus o campanie separatistă, de mică intensitate, din partea Armatei de Eliberare din Kosovo. Violenţa a fost larg răspândită, dar nu la scara existentă în Siria, care este în mijlocul unui război civil cu drepturi depline. Răsturnarea lui Milosevic, de altfel, a fost realizată cu riscul mult mai mic al unei anarhi în continuă creştere, decât o va face răsturnarea liderului sirian Bashar al-Assad.
Kosovo a fost mai mult sau mai puţin conectat la sudul Balcanilor, cu şansă relativ limitată de a se extinde – aşa cum s-a dovedit – în ţări şi teritorii învecinate. Anarhia sectară pe scară largă din Siria ameninţă să destabilizeze o regiune mai largă.
Armata de Eliberare din Kosovo a fost o forţă detestată de către unele grupări, având elemente criminale, dar nu a fost o ameninţare pentru Statele Unite aşa cum sunt jihadiştii transnaţionali care activează, în prezent, în Siria. Decizia preşedintelui Bill Clinton de a risca aducerea la putere a Armatei de Eliberare a Kosovo a generat îngrijorare mult mai mică comparativ cu preocuparea preşedintelui Barack Obama care, eventual, va fi moaşa aducerii la putere a unui regim jihadist sunnit.
Kosovo nu a avut un complex şi facilităţi de arme chimice împrăştiate pe tot teritoriul său la fel ca Siria, şi nici toate durerile de cap militare şi logistice generate de dorinţa de a le neutraliza.
Campania războiului din Kosovo, nu trebuie uitat, că s-a derulat sub conducerea incompetentă a anarhicului preşedinte rus Boris Elţîn. Vladimir Putin, însă, are interese semnificative în Siria lui Al-Assad, încercând să facă tot ce îi stă în putere pentru a submina un atac american. Deşi, trebuie spus, opţiunile lui Putin ar trebui să îl determine pe Obama să opteze pentru o campanie militară limitată în Siria. Putin se poate apropia mai mult de Iran, generând un suport pentru diplomaţia anti-americană în întreaga lume, într-un mod mult mai eficient decât şi-a dorit sau a fost capabil Elţîn.
În războiul din Kosovo nu a fost implicat Iranul, aşa cum este posibil acum. Pentru rachetele sale, America nu are agenţi în teren. Statele Unite nu au neapărat răbdare şi nici curajul de a urmări operaţiunile de lungă durată şi sub acoperire de la nivelul solului, aşa cum poate face Iranul. A slăbi sau a-l răsturna pe Al-Assad este un lucru rău pentru Iran, cu siguranţă, dar nu înseamnă că, America va înregistra un rezultat bun din acest război. Un Iran afectat s-ar putea îndreptat chiar mai repede spre o opţiune nucleară. Este un risc calculat.
Războiul din Kosovo a generat tragedii semnificative asupra civililor sârbi prin atacurile aeriene, în vreme ce populaţia siriană a fost deja lovită de un război brutal, de doi ani. De aceea este problematic dacă loviturile aeriene, în acest caz, pot provoca dureri mai mult de ordin psihologic, în rândul populaţiei încă loiale sau indiferente regimului.
Scopul în Kosovo a fost de a limita influenţa geografică a Serbiei şi a iniţia un lanţ de evenimente care să ducă la înlăturarea lui Milosevic. Aceste obiective au fost atinse: Milosevic a fost forţat să renunţe la putere, în toamna anului 2000, în mare parte din cauza unui lanţ de evenimente care au decurs din acest război. Înlăturarea sa, aşa cum am scris în New York Times, la 6 octombrie 2000, a însemnat moartea de facto al ultimului Partid Comunist din Europa, chiar dacă, în ultimii săi ani, a adoptat o tactică naţional – fascistă. Pentru că războiul a fost într-o măsură semnificativă o urmare a eforturilor individuale ale secretarului de stat Madeleine Albright, aceasta a demonstrat modul în care indivizii pot modifica, dramatic, istoria în mai bine.
Astfel, Kosovo simbolizează puterea forţei umane asupra forţelor impersonale, în scopul de a smulge o victorie pentru drepturile omului. Acesta este un motiv popular printre jurnaliştii şi intelectualii liberali, aşa cum este dorinţa de a face ceva pentru a pedepsi numeroasele încălcări ale drepturilor omului ale regimului Al-Assad. Comparaţia între Kosovo şi Siria din aceasta rezidă. Dar, aceasta este o comparaţie greşită: răsturnarea elegantă a lui Milosevic a suportat efecte secundare negative. Răsturnarea lui Al-Assad ar putea conduce la un centru de putere, în Levant, prietenos pentru jihadiştii transnaţionali, cum este cel controlat de talibanii din Afganistan, de la sfârşitul anilor 1990 până în 2001.
Desigur, administraţia Obama va încerca să calibreze efortul militar într-un mod care să ducă la evitarea creşterii haosului jihadis în Siria. Dar, chiar şi cu o putere de foc copleşitoare, acesta nu poate fi ţinut neapărat sub control. În timp ce încheierea regimului lui Milosevic a însemnat sfârşitul purificării etnice, este departe de a fi sigur că masacrul sectar se va termina odată cu moartea lui Al-Assad, care s-ar putea, eventual, chiar intensifica, sunniţii având dorinţa de răzbunare pe o comunitate alawită slăbită şi încolţită.
Obama se confruntă cu o dilemă mai dură decât cea cu care se confrunta Clinton în Kosovo. Dacă el alege lovitura militară limitată, pentru a trimite un mesaj împotriva folosirii armelor chimice, riscă să pară slab, mai ales ca urmare a puternicii retorici angajate de către secretarul de stat John Kerry. Dacă el alege schimbarea de regim, riscă să elibereze un coşmar jihad. El poate încerca o opţiune de mijloc, calibrată, pentru a eroda serios puterea lui Al-Assad, în paralel cu trimiterea unui mesaj către Rusia şi Iran, pentru a-l ajuta să negocieze un transfer stabil de autoritate în Damasc – fapt care ar putea deschide un proces diplomatic mai amplu cu Iranul. Dar asta este, evident, foarte dificil de realizat.
Reţineţi un alt lucru cu privire la Kosovo. La acea vreme, Statele Unite ale Americii nu au mai fost într-un război terestru pentru o perioadă de un sfert de secol şi, astfel, poporul american nu era obosit de război. Chiar şi aşa, Clinton a calculat în mod corect că publicul nu ar tolera victime în teren, într-un război care nu implica un interes american. Dar, publicul american este afectat, acum, de mai mult de un deceniu de război terestru sângeros, iar Obama are o marjă de manevră mai redusă decât Clinton, chiar dacă Siria reprezintă o provocare militară mai mare decât Kosovo.
Până în prezent, Obama a manipulat tolerabil Orientul Mijlociu. El a redus şi a încheiat angajamente de forţă în Afganistan şi Irak, evitând în acelaşi timp problemele din alte zone, în faţa schimbărilor regionale şi a haosului. Acest lucru este în conformitate cu atitudinea unei puteri maritime mondiale care are angajamente militare serioase în Asia şi în alte zone, chiar şi faţă de poziţia de forţă energetică în declin a Orientului Mijlociu. Obama se confruntă acum cu un eveniment definitoriu care va testa angajamentul de a amenţine America în nisipurile mişcătoare regionale, având în acelaşi timp posibilitatea de a exercita o putere considerabilă în regiune. Dacă Obama urmăreşte o operaţiune militară semnificativă, un lucru este sigur: Siria va avea propriul său război cu Statele Unite, cu propria sa poveste, pentru mai bine sau mai rău.
