COMENTARIU | România continuă să fie un brand în uriaşa piaţă chineză (I)

În timp ce multe ţări ale lumii încurajează și susțin eforturile de promovare în zona economică, dar mai ales de intrare în memoria afectivă a Chinei, România se bucură, încă, de un renume bun, impresionant chiar, dacă privim ultimii 25 de ani. Istoria relaţiilor construite în perioada anilor ’60 – ’80 rămâne un reper de o profundă valoare în China, extrem de preţuit în marele stat asiatic devenit lider mondial. Această realitate, însă, este minimalizată la Bucureşti, dacă nu privită cu reţinere şi cu teama de a nu fi catalogat. *

Cei care cunosc China dincolo de vizitele care depăşesc agenda câtorva zeci de ore, știu că una dintre curiozităţile exprimate cu predilecţie de localnici vizează una dintre următoarele întrebări: „你是哪国人?” (Ni shi na guo ren) – „Din ce ţară sunteţi?” sau „你从哪里来?” (Ni cong na li lai) – „Din ce ţară aţi venit?”.
Este o formă de socializare, de apropiere în faţa străinilor, altfel chinezii fiind un popor retras şi cumsecade. Atunci când spui că vii din România, că eşti român, în multe dintre cazuri, atitudinea şi reacţia chinezilor devine una specială. Ei ştiu, generaţiile care conduc azi China, trecute de 40 de ani, au fost educate în acest cult, că România este una dintre ţările prietene.

Nu doar pentru că au o istorie de peste 5000 de ani, nici măcar pentru că au făcut o pasiune pentru a căuta rădăcinile fiecărui lucru pe vastul teritoriu al ţării de mijloc, 中国 (Zhōngguó) – China, chinezii au o cuprindere specială a termenului „memorie”. Ei uită greu. Și atunci când le-ai făcut bine, şi atunci când le-ai făcut rău.

Consecventă propriei sale evoluţii, România nu s-a comportat, în relaţia cu China, altfel decât ne arată o privire de ansamblu a istoriei dintre Marea Neagră, Dunăre, Tisa şi Nistru. O componentă sinusoidală a caracterizat permanent relaţiile cu poporul care a demonstrat cea mai spectaculoasă devenire a secolului XX, privind reperele şi dimensiunile socio-economice.
Altfel spus, perioadele de bună colaborare au fost succedate de perioade lipsite de substanţă, iar asta nu doar ca urmare a curentului occidentalist exclusivist care domină România ultimelor decenii. România şi românii sunt aceeaşi fiinţă, dominată de incertitudini şi permanente convulsii de orientare, niciodată decisă din interior. Iată este o explicaţie pentru care, mereu şi mereu, potrivit legendelor, dărâmăm cu poftă ce construim cu sacrificiu şi sudoare. Această realitate este valabilă și în relaţia cu China.

Ultimii 25 de ani, cu precădere ultima decadă, au consemnat o sumă de probleme trecute cu vederea cu multă înţelegere la Beijing, dar care au îndepărtat decisiv perspectiva şi oportunitatea unei relaţii privilegiate cu liderul mondial în ascensiune, China.

Dacă la Bucureşti s-ar înţelege la valoarea reală ce înseamnă China începutului de secol XXI, la nivel diplomatic şi economic, cu certitudine liderii și reprezentanții români ar manifesta un alt tip de comportament la nivel politic și diplomatic.

Atitudinea lipsită de seriozitate, confuzia şi în prea multe situaţii indecenţa multor reprezentanţi ai României, au devenit o chestiune care a depăşit legenda, chiar şi în spaţiul chinez. Chestiunea este valabilă în relaţia mediului privat, dar, mai grav, este accentuată de o copie uneori fidelă a comportamentului oficialilor statului, de la toate nivelurile.

Cerşetoria, atitudinea prostească, o confuzie nepermisă a realităţilor chineze cu cele româneşti sau europene, superioritatea lipsită de suport, dar mai ales convingerea că se vine în China pentru a mai da „o lovitură” unor necunoscători, conturează doar o parte dintre argumentele pentru care România anului 2014, la 65 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice bilaterale, este una dintre puţinele ţări care nu are nicio afacere în R.P. Chineză.

Mai mult, privind cele de mai sus exclusiv din perspectiva relaţiilor statale, avem explicaţia pentru ce, de ani de zile, vecinii României demarează proiecte în parteneriat cu China, în timp ce Bucureştiul eşuează lamentabil în relaţia externă (nu doar pe zona de Est), pe fondul luptelor interne.

Să crezi că astăzi afaceristul chinez este acelaşi cu cel care făcea comerţ la începutul anilor ’90, este o naivitate, dar şi o dovadă de neconectare la realitate.

După 1990, afaceristul român s-a prăbuşit în dimensiuni tot mai restrânse, în vreme ce afaceristul chinez a descoperit şi a înţeles sensul afacerilor la nivel planetar. Aceasta este dimensiunea la care sunt tratate multe dintre relaţiile româno-chineze.

Când îmbraci rolul unui oficial de rang înalt al statului şi te trezeşti vorbind … „dacă îi facem pe chinezi cu proiectul ăsta, ne-am scos” … devoalezi incapacitatea de a înţelege că vremurile şi oamenii s-au schimbat, că azi chinezul este extrem de atent cu investiţiile. Mai grav, că uiţi că în China nu eşti la Bucureşti, unde datul din gură, cu sau fără treabă, când dar mai ales când nu este cazul, a devenit sport național, iar pentru asta nimeni nu plăteşte.

Atâta vreme cât România, la toate nivelurile, cu precădere la nivel guvernamental – administrativ, nu va înţelege că relaţia cu China trebuie abordată şi tratată cu respect şi maximă consideraţie, vizitele la Beijing sau oriunde în marele stat sunt sortite turismului şi fotografiilor de moment. Pentru că în China se tace și se face, iar asta România fie a uitat, fie nu a știut niciodată.

Brandul România, bazat pe o istorie şi prietenie profunde, are în comun perioada comunistă, însă în secolul XXI doar cei deconectaţi de la realitate mai abordează relaţiile Vest – Est în termeni de „sistem comunist” – „sistem democratic”.

Mânaţi din urmă de tot felul de obsesii şi frustări ale unor revoluţii ratate, diverşi „apostoli ai apocalipsei româneşti” se întrec în a-şi exhiba propriile neînţelegeri devenite obsesii, frici, angoase, stări paranoice, bovariste. În mod evident, unuia pe care doar frustrarea îl domină, nu ai cum să îi ceri să vadă lumea globală, el fiind blocat în trecutul unei țări mici, uitată de istoria recentă.
Să afirmi că o relaţie economică, diplomatică şi culturală stabilă, puternică, dusă la nivel strategic între România şi China reprezintă un „abuz lingvistic” arată că preţiozitatea mesajelor la nivel de stat a luat locul realităţii raționale. Şi totuşi, libertatea unora sau altora, acceptând că toţi căutăm să vedem şi să promovăm soluţii, nicidecum capcane, nu ar trebui să fie aceeaşi cu a celor care generează argumente pentru a mai crede în soluţii viabile? (Va urma)

* România și China vor aniversa, la 5 octombrie a.c., 65 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice bilaterale, România fiind una dintre primele țări ale lumii care au recunoscut Republica Populară Chineză.

REFERINȚE >>>
COMENTARIU | România continuă să fie un brand în uriaşa piaţă chineză (II)
COMENTARIU | România continuă să fie un brand în uriaşa piaţă chineză (III)
COMENTARIU | China poate fi o soluţie pentru schimbarea vitezei în România