Excepţionalismul american, bazat pe o indecentă imixtiune în viaţa politică, socială, economică şi privată a fiecărui partener, la început de secol XXI, îşi dovedeşte limitele. La rândul său, formula democratică propusă şi impusă la Bucureşti își arată succesul în buzunarul fiecăruia dintre români. Motivând, promovând sau dimpotrivă, demolând lideri, modelul democratic americano-european a dus România în stadiul de stat marionetă.
Atunci când nu se mai reacţionează corespunzător, cel vizat este decupat, la figurat sau la propriu, din viaţa publică sau economică. Teama generală este unul dintre factorii care a ajuns să domine mediul de afaceri românesc şi asta nu doar pentru că se încalcă legea.
În condiţiile în care nevoia de resurse este stringentă pentru a susţine dezvoltarea României, spaţiul asiatic, China în special, rămâne aproape unica opţiune, lăsând deoparte variantele testate deja: FMI, BM, BEI …
La nivel de stat, sunt evidente punctele vulnerabile, au fost localizate principalele probleme. Totuși, România reuşeşte tot mai greu să convingă la nivel de dialog politic intern și extern, ne mai putând fi vorba de depășirea discuțiilor pe clamate „proiecte concrete”.
Câtă vreme brandul România este unul prezent exclusiv în zona relaţionării interumane, nu este de mirare că relaţia economică bilaterală cu China este de puţin peste patru miliarde USD.
Câţi dintre producătorii români pot susţine o afacere în care primii doi ani sunt dedicaţi aproape exclusiv promovării şi menţinerii la limită pe piaţă, având în spate investiţii care pot depăşi câteva milioane USD? Aici nu adaug problema dacă producătorul român este capabil să asigure producţia pe care piaţa chineză o poate absorbi.
La nivelul parteneriatului economic, chinezii caută afaceri în care să poată dezvolta proiecte pe termen mediu și lung. Altfel spus, sunt urmărite proiecte în care piața locală (chineză) de consum să fie educată având în față noi opțiuni, noi produse, noi culturi. Conservatorul și reticentul popor chinez nu poate fi „cucerit” altfel decât prin prezentarea unei noi tentații care să îi devină comună, odată cu trecerea timpului.
Nu vom vedea prea curând poporul chinez consumând „Salam de Sibiu”, caltaboș sau sângerete. O fac doar cei care ajung, în calitate de turiști, în România, considerând că au avut parte de o experiență exclusivistă. Cu amintirea asta va merge acasă determinând un efect în progresie geometrică, dacă noua experiență a fost construită pe nivelul și modelul său cultural. De aici se începe urcușul pe o relație turistică, economică solidă.
Trebuie înțeles că dacă piața chineză de export s-a adaptat până la identitate cu nevoia de consum a piețelor vestice, un fenomen similar este obligatoriu și în sens invers.
Pierzând contactul cu zona industrială, cu marea economie, România își poate juca rolul în zona produselor alimentare cu valoare adăugată. Poate părea de un maxim ridicol să vorbești de brânză și produse lactate sau de salamuri exportate pe piața chineză. Cu atât mai mult de produse tradiționale românești omologate. Pentru acestea, România (vorbim de producători cu capacitate, de asociații de producători) trebuie sa găsească resursa necesară și partenerul local chinez, pentru a demara un proces pe termen mediu – pentru intrarea pe piață, și pe termen lung – pentru a dezvolta afaceri care ar putea fi pe viață.
În fața unei asemenea perspective, parcă incapabil să înțeleagă oportunitatea avută și oferită de piața chineză, producătorul român se comportă aproape bezmetic.
Este imposibil să intri pe vasta piață câtă vreme, la târguri sau evenimente de afaceri, produsele sunt aduse în China „în buzunar”, nicidecum parcurgând procedurile și traiectoria oficială. Nu mai este necesar să insist asupra faptului că, în China, aduci câteva rude de salam numai dacă vrei să oferi un cadou „strident”, nicidecum să faci afaceri. Acolo unde zilnic se consumă sute de milioane de tone dintr-un singur produs, feliuțele de salam românesc oferite curiosului chinez nu se vor vedea niciodată, nici măcar în construcția China – Europa Centrală și de Est (ECE).
Guvernul de la București, garantul formatului China – ECE, girează o serie de companii românești care nu respectă procedurile și regulamentele asumate, făcând deservicii uneori insurmontabile. Aceasta în condițiile reprezentării la evenimente de promovare de produse, acolo unde alte 15 state caută să devină prim-partener al chinezilor.
Iată de ce, orice pretenție sau afirmație triumfalistă pe relația economică cu China sunt gratuite, lipsite de acoperire. Cine nu cunoaște rigoarea chineză la nivel de stat, poate continua să glumească, sperând și visând la fel ca și până acum.
Mai rămâne un aspect necesar de accentuat în acest cadru al relațiilor economice, evidențiat în treacăt, anterior.
Dacă privești paleta proiectelor anunțate de la București, în necunoștință de cauză, ești tentat să crezi că România devine provincie sau regiune autonomă chineză. Miliardele de dolari par să cadă din cer, hidratând atrofiata economie românească, aflată la mâna decidenților externi, nicidecum a românilor. Însă, fără a intra în detaliile economice promovate de Deng Xiaoping – privind decizia și administrarea la nivelul provinciilor – realitatea trebuie privită, din nou, pe model chinez. Adică, un proiect este anunțat numai după ce a fost început (dacă nu și realizat pe jumătate), nicidecum la nivel de intenție, cum procedează Bucureștiul.
Mai mult tact, mai multă liniște, mai puțin fanfaronism, ar veni nu doar în sprijinul concretizării diverselor proiecte, dar mai ales nu ar mai furniza argumente celor care, în mod evident nu puțini, se constituie în adversari sau concurenți ai României, nu doar pe relația cu China. (Va urma)
* România și China vor aniversa, la 5 octombrie a.c., 65 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice bilaterale, România fiind una dintre primele țări ale lumii care au recunoscut Republica Populară Chineză.
REFERINȚE >>>
COMENTARIU | România continuă să fie un brand în uriaşa piaţă chineză (I)
COMENTARIU | China poate fi o soluţie pentru schimbarea vitezei în România
