De la declaraţia ministrului francez de Externe Robert Shuman, care propunea unirea industriilor de cărbune şi oţel din Franţa şi Germania de Vest, la data de 9 mai 1950, Europa a suferit transformări greu de imaginat la mijlocul secolului XX. Având un puternic aliat în Statele Unite ale Americii, care deja au demarat Planul Marshall (1947), Franţa, Germania de Vest, Marea Britanie alături de alte 19 ţări europene făceau primul pas spre actuala Uniune Europeană. Cu excepţia Greciei şi Turciei, interesul pentru Estul Europei a fost ZERO.
La Conferinţa de la Yalta, 4-11 februarie 1945, fuseseră trasate sferele de influenţă între SUA-Marea Britanie şi Rusia. Iată de ce, astăzi nu trebuie să ne mire faptul că aniversarea Uniunii Europene, deşi coincide cu Ziua Victoriei împotriva Germaniei Naziste, este tratată la fel ca în urmă cu 70 de ani: Vest vs. Est, nedorindu-se o alăturare de imagine cu Rusia. Se ştie că occidentul este expert în scenarii, iar atunci când nu ai un inamic, acesta poate fi inventat.
Documentele au arătat că soarta ţărilor Est-europene a fost decisă pe o bucată de hârtie (foto), la masa la care Franklin D. Roosevelt (SUA), Iosif Stalin (Rusia) şi Winston Churchill (Marea Britanie) au decis din condei soarta a sute de milioane de oameni. Să nu ne amăgim nici măcar sperând că puterile occidentale au avut vreo clipă grija românilor, bulgarilor, ungurilor etc. Acum, la fel ca şi atunci, lupta pentru putere domină interesele economico-politice, servite lumii tot în numele democraţiei şi tot împotriva comunismului.
La Yalta, anglo-americanii şi ruşii au decis, între altele ca România să fie controlată 90% de Rusia, Grecia 90% SUA-UK, Iugoslavia şi Ungaria – Rusia 50% SUA-UK 50%, Bulgaria 75% Rusia.
Realităţile din urmă cu 70 de ani par să revină ca o fantomă care nu îşi găseşte odihna peste secole. Tendinţele hegemonice sunt afişate astăzi fără rezervă, în timp ce discursul politicienilor vestici este îndreptat pasional şi premonitoriu spre un nou Război Rece, un nou Război Mondial. Ţinta de azi nu mai este Germania Nazistă, ci Federaţia Rusă condusă de Vladimir Putin (susţinut de pest 80% din electoratul rus) şi voalat R.P. Chineză care tinde să domine paşnic economia mondială.
Asistăm, la 25 de ani de la reaşezarea istoriei, după Summitul de la Malta (2-3 decembrie 1989), la reconfigurarea puterilor Vest – Est, în care SUA şi UK au sprijinul interesat al Franţei şi Germaniei, iar Rusia devine un aliat motivat economic al Chinei. Astfel se prefigurează un secol XXI al clarificărilor tradiţional-istorice, de ce nu, imperiale.
În faţa acestei dispute în care oamenii contează tot mai puţin, regăsindu-se excesiv în mesajele şi discursurile oficiale, Ziua Europei şi Ziua Victoriei în cel de-Al Doilea Război Mondial sunt tratate diferenţiat. La o primă vedere, există tentaţia de a afirma că forţa de persuasiune a Statelor Unite a învins demnitatea şi decenţa guvernelor Est-europene. Rămâne de văzut câte dintre cele din urmă vor fi prezente la Moscova, la marea paradă militară din Piaţa Roşie.
La o privire mai atentă, realitatea obiectivă ne arată slăbiciunea decidenţilor locali ca urmare a implicaţiilor externe la nivel politic, economic şi social. Presiunea americano-europeană în ţările Est-europene este evidentă, democraţia nefiind impusă aici de electoratul local. Cunoaşteam cu precizie situaţia din perioada Referendumului de suspendare a preşedintelui Băsescu, apoi din perioada alegerilor prezidenţiale 2014. Putem vorbi fără reţinere şi de organizarea la Bucureşti a formatului China – Europa Centrală şi de Est în care oficialii Uniunii Europene nu au avut reţineri să interfereze dizgaţios. Aceasta în condiţiile în care liderii UE, Germania, Franţa, Marea Britanie, sunt principali actori pe relaţia bilaterală economică UE-China.
Trăim, aşadar, într-o realitate în care la nivelul UE (chiar şi al NATO) unii membri sunt mai egali decât alţii. O realitate în care Uniunea se realizează pe segregări şi şantaj de ordin politic la adresa societăţii şi clasei politice din ţările Est-europene. Iată de ce, pe termen mediu, avem un potenţial risc de răspuns la adresa acestui tip de politică americano-europeană, răspuns venit din partea societăţii, câtă veme clasa politică este repetentă.
Ziua de 9 mai este imporantă nu doar pentru că Uniunea Europeană marchează momentul declaraţiei Schuman. Coincidenţă sau nu, este importantă pentru că în această zi s-a rescris istoria unui război mondial generat de acelaşi tip de politică duplicitară dusă şi azi de Franţa, Marea Britanie şi SUA. Duplicitatea, aşa cum am arătat, a fost exprimată fără reţineri la Yalta, când ţările Est-europene au fost obligate să devină comuniste, pentru ca azi, cu maximă ipocrizie, să le fie reproşat acest „dat istoric”.
Când umanitatea ar trebui să se unească în momentele importante de comemorare, însă constatăm că liderii mondiali nu sunt dispuşi la discernământ, la înțelegerea şi recunoaşterea erorilor istorice. Învingătorii nu greşesc niciodată, pentru că ei scriu istoria. Din nefericire, aceasta nu înseamnă că aduc fericire şi prosperitate celor pe care îi conduc.
Data de 9 Mai 2015 va marca reafirmarea celor două grupuri de forţă Vest – Est, şi reintrarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est în malaxorul jocurilor de interese, cu precizarea că acum, în secolul XXI, China este prezentă în Europa mai mult decât şi-ar fi dorit-o şi cei din grupul de Vest şi Rusia. Mai mult, est-europenii în ciuda uriaşei disponibilităţi la manipulare în momentele cheie, sunt tot mai conştienţi de realitatea globală în care trăiesc, chiar dacă sunt incapabili să reacţioneze la timp şi oportun în favoarea intereselor naţionale. Ori tocmai pe aceasta şi pe lipsa de lideri reali mizează marile puteri, aşa cum în întreaga istorie este consemnat.
Astăzi, alianţa SUA-UE are un partener greu de neglijat în construcţia China-Rusia, dar mai ales în formatul BRICS, „alianţe” care vin cu alternative pacifiste şi care chiar dacă resping teoriile hegemoniste, tot în aceeaşi direcţie converg. În fond, nu poţi ajunge la putere fără să vrei să domini.
La final, o clipă de istorie. Alături de Rober Schuman (Franţa), Uniunea Europeană are alţi zece „părinţi fondatori”: Jean Monnet (Franţa), Konrad Adenauer şi Walter Hallstein (Germania) Joseph Bech (Luxembourg), Johan Willem Beyen şi Sicco Mansholt (Olanda), Winston Churchill (Marea Britanie), Alcide De Gasperi și Altiero Spinelli (Italia), Paul-Henri Spaak (Belga).
REFERINȚE >>>
COMENTARIU | Cehul „penibil”, sârbul „schizofrenic”, ungurul „dictator neo-fascist” şi diplomația americană
Atitudinea umilă în faţa occidentului, falimentul politicii est-europene
Revoluția alegerilor virtuale, noul test în Europa de Est
Ipocrizia SUA ca poliţie a drepturilor omului
Obama: Relația SUA – China nu este un „joc de sumă nulă”
Cu cine vorbește doamna Victoria Nuland?
Palestina, tragedie americană în spatele cortinei ruse
Războiul răcanilor înfometaţi din presa est – europeană
Un viitor zid în faţa Rusiei şi Chinei, atacând corupţia din fostele ţări comuniste
