România trebuie să trateze responsabil relaţia neguvernamentală cu China

Oricine doreşte să pornească pe un drum al relaţiilor de parteneriat şi prietenie cu un chinez sau chiar cu puternica R. P. Chineză trebuie să lase în spate formalismele şi convingerea cvasi-generală că asiaticii sunt suficienţi, lipsiţi de capacitatea de a trece dincolo de prima impresie, bine cosmetizată ab initio cu intenţia de a adormi vigilenţa. Formulele occidentale, ideile preconcepute legate de economia de piaţă ultra-matematicizată şi formularizată într-o variantă birocratică modernă nu au ce căuta în discuţiile cu partenerii chinezi, fie că doreşti să faci şi numai o călătorie de tatonare. La fel cum în dialogurile de parteneriat nu are ce să caute formula „nu se poate”. Pentru simplul motiv că la chinezi … se poate!
Constat în ultimele luni o creştere a interesului românesc pentru spaţiul socio-economic chinez, un interes extrem de uşor de citit într-o cheie subţire. Nota superficială, ridicolă, tematica ilară cu care se prezintă „mesagerii” români denotă lipsă de seriozitate şi respect faţă de preopinenţi. Dacă ajungi în China şi nu ai cunoscut plăcerea aproape orgasmică a chinezilor de a împacheta totul în perfecţiune şi bun gust, de a face ca ambalajul să fie şi să facă mai mult decât marfa, înseamnă că ai ratat întâlnirea cu succesul.
Când te prezinţi repetenţial la deschiderea unor negocieri, când libarniţa agramată, superioară şi prostească degenerează într-un grotesc spectacol cu un debit ce rivalizează Fluviul Galben, care lipseşte partenerul de dialog de orice şansă de a mai „riposta”, nu este de mirare că insuccesul este garantat. Misionarismul multor activităţi declarate cultural-prieteneşti devoalează intenţii oneroase în care chinezii dacă s-ar putea să vină cu toată contribuţia, inclusiv riscurile şi pierderile, pentru că … românii au reluat ofensiva cerşetoriei parteneriale. Însă acum, în China. Doar distanţa şi rigorile legate de viză „salvează” imaginea României, altfel o ţară cu puternice ecouri emoţionale şi prieteneşti în memoria afectivă a Chinei. Însă, aşa cum am spus şi cu alte ocazii, cât poate să mai răsune şi cât de puternic acest ecou în lipsa unor acţiuni de oridin pragmatic pe relaţia bilaterală, fie oficială, fie privată.
România are în prezent trei fronturi de lucru ne-guvernamentale care se revendică primus inter pares pe relaţia prieteniei cu China. Două dintre aceste fronturi (a se citi organizaţii, reprezentări, grupări) am avut ocazia să le cunosc personal, să le studiez îndeaproape. Reprezentare ZERO, impostură MAXIMĂ! Accesând saiturile acestor mişcări de nivel personal sau familial descoperi calitatea şi potenţialul celor care doresc să reprezinte România la nivel înalt. O competiţie acerbă între noi şi vechi a fost declanşată în anul de graţie 2011, pentru a ocupa o poziţie cât mai bună la masa chinezilor extrem de orgolioşi şi dornici să fie proslăviţi şi flagelaţi de oricine se oferă. Românul face asta din oficiu de mii de ani, iar pe chinez nu îl costă nimic …
Atrag atenţia celor care se vor simţi vizaţi de aceste rânduri că doar din considerente care ţin de dezamăgire nu am făcut trimitere fie la numele asociaţiilor, fie la saiturile de prezentare a celor care promovează prietenia România – China. Am mai scris despre asta. Sigur, o voi mai face. Intenţiile unora de a mă coopta într-o grupare sau alta, aşa cum am reiterat şi cu alte ocazii, sunt inutile. Fiind jurnalist prefer să rămân observator, fără să mă implic în jocuri lipsite de onestitate, transparenţă şi capacitate de schimbare. Pragmatismul revendicat are legătură directă cu valoarea adăugată, nicidecum cu etichetele, titlurile, gradele universitare sau kilogramele de nume prezentate ilicit drept membri.