COMENTARIU – Salvaţi-vă propriile speranţe!

În timp ce trupele de guerrillă băsiste se sfâşie în declaraţii cu cele useliste, România caută ca un orbete fundul prăpastiei care nu mai apare. După ce au renunţat la luminiţa de la capătul tunelului, constantând tardiv că şi bugetul, şi tunelul, şi luminiţa au fost rezolvate cu acte în regulă, o parte dintre români au descoperit pofta linşajului, iluminaţi de flacăra palidă a paratrăznetului suspendat între lipsa de morală şi maxima decadenţă a unui preşedinte ales. De 22 de ani, românii caută să dea cu capul de pragul de jos, de fundul prăpastiei şi nici măcar asta nu reuşesc. Necesara trezire la realitate întârzie – şi totul costă zile, ani, vieţi, generaţii, costă o ţară.
Sunt consternat să văd cum, în numai câteva săptămâni, ceva mai mult de o lună de zile, societatea românească şi-a explodat din nou, în faţă, tot ce poate să aibă mai urât, mai grotesc. S-a reluat competiţia lamentărilor, a perversiunilor sociale, a suferinţelor individuale asumate cu titlu de lider de opinie, cursa înarmărilor escaladează la nivelul acuzaţiilor, individualizărilor, răstignirilor şi desfiinţărilor la nivel de individ, exact cum scrie la cartea manipulărilor sociale. Românul, de la vlădică la opincă a devenit profesor în doctrina democratică, are de exprimat ceva cu convingere, ritos, ultimativ. Nebunii umblă liber pe stradă fixându-şi capetele în bandă adezivă pentru a prinde un tricolor desenat pe hârtie murdară, semn al patriotismului şi dispoziţiei la sacrificiu suprem. Iată falanga dură a noilor revoluţionari întârziaţi care revendică o Românie altfel. Ei sunt şi în tabăra băsistă şi în tabăra uselistă, sunt şi la cei care au fost la vot şi la cei care au boicotat referendumul. În fond, asta este România în perioada din urmă, de 22 de ani.
În bâlbâiala promovată la nivel de stat, cu puternice şi controlate influenţe externe, românii din România au uitat să mai privească înainte, spre viitor, fie şi cel de mâine, de poimâine. Modelul băsist a explodat în capul fiecăruia, pentru că azi, fiecare are ceva de reproşat, fiecare ştie ceva, fiecare are o treabă în care se bagă singur şi nu mai ştie ce caută şi cum să iasă.
Spre deosebire de românii aflaţi în străinătate, românii din România nu au o pauză electorală, în care să se spurce pentru ca după vot să se întoarcă la muncă, la problemele reale, personale. Vina este distribuită în mod echitabil, de la preşedinte până la viitorul nou-născut, pentru că asumarea este o chestiune dificilă. Românului din România îi este greu să decidă pentru sine, iar asta vine din periculoasa absenţă a unui proiect personal, simplu, terestru, concret. Şi atunci, tot ce rămâne de făcut românului din România este să caute vinovaţi, cât mai departe şi cât mai sus spre vârful ierarhiilor spre care nici nu poate să privească şi pe care nu le înţelege sub nicio formă. Pentru că numai aşa poate confirma valoroasa calitate de ţaţă, caţă, indiferent de gen, vârstă sau educaţie.
Nimeni nu îndrăzneşte să trimită românii la muncă sau în vreo direcţie anume, unde s-ar pricepe la ceva. Nu o poate face nici măcar un preşedinte de ţară, în condiţiile sistemului democratic românesc, în care nu mai există proiecte pentru România. Proiectele sunt pentru băsişti, pentru uselişti, udemerişti, uneperişti etc. Oricum, se vor trezi destui să spună că sunt nebun, rupt de realitate, că nu au unde să muncească. Perfect! Dar cineva trebuie să ceară românilor din România să îşi salveze propriile speranţe, propriile visuri mărunte, bunul simţ şi cumsecădenia, să se privescă pe sine şi apoi să se regăsească în privirea celui de dinainte. Asta se poate, dar nu o face nimeni, pentru că nimeni nu mai este credibil în România delatorilor ajunşi preşedinţi. Românii nu mai sunt capabili să creadă nici măcar în propria stea. Primii care trebuie să facă acest exerciţiu de sinceritate sunt Traian Băsescu, Crin Antonescu, Victor Ponta, oamenii la modă azi, modelele copiate inconştient de băsişti, uselişti şi suspendaţii între cele două tabere aflate în conflict. După ce se privesc, nu se poate să nu le crape ceva, dacă nu în cap, măcar în sufletul atrofiat de insatisfacţiile născute din eşecurile proiectelor pentru România.
Lăsaţi românii să mai aibă speranţă, dacă nu cumva aţi programat dispariţia statului român.