Zece zile în România, după zece luni în China (IV) / Dezintegrarea României

Prinde România primul centenar ca stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil aşa cum scrie la Constituţie? Iată o întrebare la care mulţi vor sări ca arşi şi vor spune că prostia caută motive de arţag. „Cum dom’le, cum să nu prindă? Prinde şi 200 de ani!”, vor spune cei care fie nu văd, fie nu înţeleg ce se întâmplă în România, în vecinătate şi Europa.
De dragul menţinerii la guvernare, la ţeava spartă a banului public, rând pe rând, partidele politice româneşti au tolerat proiecte şi acţiuni anti-naţionale. Nimic nu mai corespunde literei constituţionale, cu excepţia formei şi reliefului numit România. Ca ardelean care a avut în familie înaintaşi care au luptat pentru 1877 şi 1918, nu disimulez o falsă atitudine doar de dragul unei „political correctness”, aşa cum ne învaţă occidentalii. Adică tocmai cei care acum vorbesc, fără perdea, despre restrângerea drepturilor minorităţilor, despre eşecul multi-culturalismului, despre nevoia de închidere a graniţelor pentru protejarea teritoriilor naţionale. Mai pe scurt, despre revenirea la sistemele de dinainte. În acest context, pasivitatea cu care Guvernul de la Bucureşti coabitează cu parteneri care constant lezează fiinţa şi teritoriul naţionale nu reprezintă decât o trădare de ţară. Pentru o trădare similară, dictatorul Ceauşescu a fost împuşcat, deşi a fost mai patriot şi mai iubitor de ţară decât mulţi dintre cei care conduc azi.
De dragul puterii, atât preşedintele ţării cât şi principalul partid de guvernare lasă România la răspântii de vânturi, unde bandiţi şi scăpaţii din cămaşa de forţă a bunului simţ ajung să facă tot ce doresc. Cele zece luni de absenţă din România sunt un film în care revăd un dement care mi-l spânzură pe Iancu, un altul care, în prezenţa oficialilor români, urlă scindarea teritorială a Ţării, un altul care schimbă simbolurile naţionale, un altul care anunţă emiterea unei monede doar pentru minoritatea maghiară etc. Cum să nu te întrebi, ce fel de ţară este România?
Riscul de a fi catalogat naţionalist este asumat de multă vreme, pentru că numai imbecilii se tem să afirme şi să acţioneze în sensul iubirii de ţară. Numai trădătorii tac şi devin complice cu cei care calcă în picioare simbolurile, gloriile, istoria naţională. Trădătorii sunt mai condamnabili cu atât mai mult cu cât miza lor este la fel de murdară ca şi a lui Bicilis, iar istoria noastră este plină de trădări şi laşităţi. De asta mulţi şi-au permis şi îşi permit să transforme România în permanentă anexă.
Premierele nu contenesc venite dinspre Budapesta, capitală unde politicienii sunt le fel de bolnavi de putere, la fel de contaminaţi porniri dictatoriale ca şi cei de la Bucureşti. Numai că cei de pe malurile Budei şi Pestei nu îşi chinuie poporul, ci cheamă la unitate, la expansiune teritorială. Asta în sfidarea tratatelor internaţionale, a parteneriatelor şi a oricăror criterii de coabitare în Uniunea Europeană. Dar, câtă vreme Budapesta ne calcă în picioare mândria şi demnitatea, Bucureştiul este surd şi absurd. Răspunsurile lipsesc atât la nivel diplomatic cât şi la nivel politic. Iar asta este dovada capacităţii politice a celor care conduc România, azi.
Nu mă tem că mâine vor da năvală ungurii în Ardeal. Toată pusta lor abia numără cât toată populaţia Transilvaniei. Însă, controlaţi la nerv şi ficat, zi de zi, cât mai pot să tacă românii, să nu răspundă, să nu le spună să îşi vadă de treburile lor, acolo, dincolo de Tisa, unde i-a lăsat istoria.
O altă imagine, la fel de grotescă, la fel de periculoasă, o reprezintă înstrăinarea cu bună ştiinţă a teritoriului şi resurselor naturale. Şi iarăşi spun, totul este cu atât mai umilitor cu cât însuşi preşedintele ţării devine avocatul, mercenarul celor care vin să transfere resursele aurifere în posesiune privată. Ce nu au reuşit legiunile române ale împăraţilor Cezar şi Traian reuşesc, 2000 de ani mai târziu, „investiorii strategici”, prin intermediul preşedintelui Traian. Preşedintele jigneşte şi umileşte ţăranul român, omul simplu care continuă să creadă în vechea vorbă strămoşească: „pământul şi casa nu se înstrăinează”. Dacă preşedintele statului reacţionează ca un geambaş (nu că ar mai fi vreo surpriză!) lansând ameninţări, cine să mai apere ţara? Dacă preşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT), preşedintele României, face presiuni pentru ca românii să îşi părăsească pământul strămoşesc, mai avem dubii cu privire la trădători?
Sparatismul în România nu este doar unul etnic, acesta pare cel mai puţin periculos. Separatismul pe criterii politice şi materiale reprezintă cancerul care macină statul de drept. Un cancer prezent în toate zonele ţării, distribuit în mod egal şi românilor, şi ungurilor, şi secuilor, şi ţiganilor … Mita politică, beneficiul de a fii în gruparea aflată la putrere sunt tentaţii facile câtă vreme viaţa de zi cu zi este tot mai greu de suportat. A te complace, a accepta realitatea apăsătoare până la dezinteresul faţă de patrie a devenit noua natură a românului. Când şi ce ar trebui să se întâmple pentru ca România să se trezească din nou din letargia socială? Nu promovez egalitarismul decât în formula aplicării egale a măsurilor şi legilor. În rest, fiecare după cum în duce inteligenţa, nu mârlănia şi corupţia.
Parvenitismul, continua înavuţire pe căi evident ilicite, nesancţionate, este o altă dimensiune a prăbuşirii României în haosul social, pentru că este dovedit că cine are bani are drepturi şi în final dreptate. Peste tot în lume este la fel, însă România nu respectă structura palierelor pentru simplul fapt că are fie bogaţi (foarte puţini), fie săraci (majoritatea). La contactul celor două paliere româneşti se naşte noua generaţie de români dezinteresaţi, hipnotizaţi, apatizaţi, manelizaţi, needucaţi, sălbăticiţi, străini de propria ţară în propria ţară. Iar de aici rezultatele dezastruoase pe toate liniile: educaţie, sănătate, cercetare, sport şi ce mai doriţi. Pentru că România nu mai are un proiect clar, predictibil, convingător, coagulant. România nu mai are nici termene, nici limite.
România îşi continuă existenţa în graniţa teritorială. Dar, chiar şi în absenţa unor conflicte de genul celor din fosta Yugoslavie sau Cehoslovacia, Romnia este deja un stat în care separatismele sunt evidente. În care teritoriul nu mai aparţine României şi în care autoritatea de stat nu mai este capabilă să controleze situaţia. Şi câtă vreme nu se înţelege că soluţia trebuie să vină în directă relaţie cu populaţia, statul devine o chestiune desuetă, lipsit de mândrie, orgoliu. (VA URMA)

REFERINŢE >>>
Zece zile în România, după zece luni în China (I)
Zece zile în România, după zece luni în China (II) / Un genocid reglementat politic
Zece zile în România, după zece luni în China (III) / Turismul … o gălăgie perfect mediatizată