Zece zile în România, după zece luni în China (V) / Politica dezgustătoare, mass media la pământ

Fără îndoială este o postură ingrată să discuţi despre presă din interiorul presei. Dar ce vezi în România la televizor, în ziarele de informare, este o imagine de coşmar, o competiţie de prostie, impostură şi slugărnicie, pe toate palierele. România reinventează la o scară ruşinoasă teoria reflexelor, unde clasa politică este o copie fidelă a societăţii. Imaginea publică a României este revinventată la un nivel ridicol, în care nimeni nu dă semn că mai realizează nebunia declanşată în competiţia de a coborâ spre minus infinit calitatea acţiunilor şi mesajelor. Exponentele societăţii româneşti dovedesc o lipsă de ruşine, de echilibru, de moralitate egalate doar de mitocănia cu care, în unele familii, este promovată vigilenţa cu pumnul şi înjurătura. Lecţiile predate zilnic de clasa politică şi presa din România sunt condamnabile nu doar pentru agresivitatea, lipsa de moralitate şi exemplu pozitiv. Aceste metode degradante au devenit modele copiate la toate nivelurile în societate, şcoală, administraţie, cultură, sport etc. Şi da, asta nu este o chestiune a ultimelor zece luni, însă, în perioada scursă de la plecarea din ţară accentuarea diformităţilor este evidentă.
Nu poţi disocia clasa politică românească de administraţie, fie ea locală, judeţeană sau centrală. Este o relaţie ombilicală în care necesitatea a fost înlocuită cu pedigree-ul celui aflat la puterea locală sau centrală. Niciunde nu s-a mai pomenit o astfel de fracturare socială pe criterii politice, încât simpla trecere dintr-un judeţ în altul, parcurgerea unei capitale de judeţ, a unei comune, te lămureşte dacă eşti sau nu într-un fief guvernamental. Nu cauţionez incompetenţa sau impostura unor primari sau preşedinţi de judeţ. Subliniez evidenta nuanţare politică a unei administraţii româneşti oricum şubredă, bolnavă de corupţie, incompetenţă, nepotism, trei dintre cauzele care produc nenorocirea rezultatelor din stradă.
Am mai vorbit despre performanţele unui guvern care se devoalează a fi cel mai disperat dintre cele post-decembriste în a se agăţa de putere. O guvernare dominată de repetenţi, întârziaţi educaţional şi mental, de miniştrii care sfidează legile în vigoare sau care ceartă poporul ca şi cum, în ultimii 20 de ani, au fost pe altă planetă. Asta într-o competiţie “care pe care” în a produce soluţii halucinante pentru o ţară cu pretenţii democratice. Nu detaliez aspecte ale vizitei făcute de premierul Emil Boc în China. Ar însemna să reiterez, la un nivel extern, incapacitatea şi demenţa care iî caracterizează pe cei care au în responsabilitate România. Este o problemă electorală pe care numai românii o vor putea rezolva. Însă nu prin indiferenţa demonstrată la ultimele alegeri parţiale din colegiile judeţelor Neamţ şi Baia Mare.
Dacă puterea se prezintă dezastruos, opoziţia este în competiţie directă, căutând permanent să nu rămână în urmă. Lipsa unor propuneri clare, evidente, tranşante, lipsite de populism caracterizează majoritatea demersurilor celor coalizaţi în acea uniune social-liberală. O uniune evident continuare a intereselor pentru putere, mai puţin pentru Patrie, Ţară, România. O să dau doar un singur exemplu, minor, pentru ca la acesta ar trebui să existe un răspuns simplu. Cum poate justifica USL potenţiala candidatură la Primăria oraşului meu, Sibiu, a unui agramat, un ejectat pe uşa din dos a PSD? Cum justifiă PSD, parte a USL, o astfel de situaţie care frizează absurdul? Doar prietenia dincolo de onestitate a liderului PSD cu prezumtivul candidat să fie motivaţia pentru care organizaţia locală a PSD este, din nou, ridiculizată odată cu toată opoziţia judeţului Sibiu? Trecerea de la PSD la PC a bolnavului de putere este soluţia morală promovată de USL? În rest, politica românească este aceeaşi de la alegerile cu bâte din perioada ante şi postbelică, redesenată acum la nivel politicii de pungăşie. Pentru că, nu-i aşa, alegerile se câştigă cu punga …
Revenind la oglinda politicii în societate, mass media a devenit un surogat de opoziţie, un înlocuitor, care, ca orice adjuvant nu face decât să stimuleze reacţiile negative ale pacientului numit societatea românescă. Nu mi-a fost dat să urmăresc niciunde dezbateri TV atât de jenante, lipsite de conţinut şi onestitate cât am avut neşansa vă vâd în zilele petrecute în ţară. Fac trimitere la posturile cu pretenţii, cu ştaif, pornind de la televiziunile publice până la cele revendicate a fi de informare, de ştiri. Regula în şcolile de jurnalism şi în practică a rămas că ştirea cuprinde informaţii, iar informaţiile dau spectrul de noutate. Asta era demult … acum ştirile nu au legătură cu societatea, iar societatea este tranformată prin asociere într-o gloată needucată, manelizată, criminală, drogată, dezgolită de orice principii. Imaginea studiourilor TV în care invitaţii sunt aliniaţi ca păsările pe sârmele de telegraf, în care invitaţii abia apucă să exprime o idee din cauza numărului prea mare, mi-a rămas întipărită pe retină. Realizatorii caută, prin numărul mare de invitaţi, să acorde credibilitate temelor în dezbatere. Asta ca şi cum, sociologic, un om deştept care spune “2” la adunarea “1 + 1” are mai puţină dreptate decât un cârd de raţe pornite pe măcănit în aceeaşi direcţie. Fireşte, vocea contradictorie, lucidă, lipseşte din cadrul dezbaterilor, iar disproporţia “taberelor” este evidentă, în funcţie de simpatia postului TV. Pentru că, în cele zece luni de absenţă, presa a fost segregată în mod cât se poate de evident în pro sau anti putere, chestiune etichetată şi de unii şi de ceilalţi drept o evoluţie firească a democraţiei. Aşa să fie? În condiţiile în care şi o tabără şi alta promovează non-subiecte, non-teme de real interes pentru societate, evoluţia este una cu efecte dezastruoase. Iar asta se vede în scăderea tirajelor, dispariţia publicaţiilor, a televiziunilor şi în final prăbuşirea mass media în derizoriul societăţii. Credibilitatea presei tinde vertiginos spre ridicol, iar jurnalistul a devenit tot mai mult instrumentul patronului, mai puţin al meseriei. Am spus şi în deschiderea acestei serii de comentarii, că invitaţii prezenţi în studiouri sau pagini de ziare comportă un limbaj, convingeri şi analize nedemne pentru titlurile academice cu care sunt prezentaţi spre credibilitate. Cu o presă umilită, dezumanizată, dezbrăcată de ultima fărâmă de demnitate chiar în cele mai mari trusturi media ale României, cum să oferi societăţii o şansă de revenire la realitate, la normal?
Politicul şi mass media româneşti se războiesc pe un câmp de bătălie numit România, în care primii continuă să spolieze ţara, iar cei din urmă devin tot mai mult o grupare de hiene care, în cele din urmă, a ajuns să se sfâşie în interiorul haitei din prea multă sărăcie şi foame. Dar, dacă în ceea ce priveşte clasa politică mai există şansa unor alegeri, cu mass-media e greu de revenit la normal. Pentru că numai cine nu ştie să fie umil, nu se lasă umilit … (VA URMA)

REFERINŢE >>>
Zece zile în România, după zece luni în China (I)
Zece zile în România, după zece luni în China (II) / Un genocid reglementat politic
Zece zile în România, după zece luni în China (III) / Turismul … o gălăgie perfect mediatizată
Zece zile în România, după zece luni în China (IV) / Dezintegrarea României