Amplasate pe axa centrală care străbate Beijingul de la Nord la Sud, Turnul Tobelor şi Turnul Clopotului întregesc complexul de situri care formau cândva capitala imperială chineză. La Sud de cele două construcţii se află parcul imperial Jingshan, apoi “Oraşul Interzis”, Piaţa Tian Anmen şi Strada Qianmen, un aliniament străbătut de „Drumul împăratului”.
Fiind despărţite de o fostă piaţă, acum transformată în spaţii de parcare, cele două turnuri pot fi vizitate succesiv, fapt care te ajută să înţelegi odată în plus dârzenia poporului chinez care a construit adevărate piramide cu rol administrativ şi organizatoric.
Povestea Turnului Tobelor începe în anul 1272, în perioada lui Kubilai Han, cel care a reuşit cucerirea Chinei, a mutat capitala imperiului chinez la Hanbalik, actualul Beijing, şi a fondat dinastia Yuan. Pentru o perioadă, Turnul Tobelor a purtat numele Turnul Administraţiei. Însă, în urma războaielor, turnul a fost avariat, apoi distrus. În 1420, împăratul Yongle al dinastiei Ming, a dispus reconstruirea acestuia, puţin mai la Est de locul original pentru a se alinia pe axa oraşului. Apoi, în 1800, în timpul dinastiei Qing, au fost efectuate lucrări de fortificare, forma de atunci a turnului putând fi admirată şi astăzi. Principalul rol al acestuia era de a găzdui tobele cu care era anunţată ora exactă în capitala imperiului chinez. Zeci de toboşari, aliniaţi în faţa unor tobe uriaşe, anunţau trecerea timpului având ca reper clepsidre din bronz acţionate cu apă, obiecte care şi astăzi sunt o atracţie deosebită pentru vizitatori.
Accesul în construcţia de aproape 50 de metri înălţime se face printr-o scară lungă şi îngustă, un culoar lipsit de vizibilitate exterioară, senzaţia intrării într-o piramidă egipteană fiind justificată. Cu lungimea de aproape 56 de metri şi o lăţime de 30 metri, bastionul susţine pe platformă sala tobelor, o cameră uriaşă din lemn, care în perioada imperială adăpostea 24 de tobe mari. Astăzi, doar una dintre tobele originale mai poate fi admirată. Cum am spus, ora exactă era dată urmărind patru clepsidre din bronz realizate în timpul dinastiei Song. În momentul în care una dintre clepsidre se răsturna sub greutatea apei, se declanşa un mecanism care făcea ca o statuetă să lovească două talere. Era momentul în care, slujitorii turnului se aliniau şi băteau cu forţă tobele care produceau un zgomot infernal. Ulterior, sistemul cu clepsidre a fost înlocuit cu serpentine piramidale parfumate, care asigurau ora exactă pe o durată mai mare de timp.
Ceremonia din Turnul Tobelor este asigurată şi astăzi, din oră în oră, eveniment care atrage turişti de pe toate continentele şi care, în ciuda vibraţiilor pe care le produce, te face să trăieşti în prezent vremurile de altă dată.
Cu certitudine, zgomotul şi vibraţiile din Turnul Tobelor se izbeau de Turnul Clopotului, aflat la o distanţă de aproape 150 de metri mai la Nord. O construcţie impunătoare, ceva mai suplă, cu ziduri gri, în două etaje şi cu o înălţime de 48 de metri. Accesul în turn se face pe un culoar similar cu cel din Turnul Tobelor, sentimentul nefiind foarte plăcut pentru cei care suferă de claustrofobie. Însă, cele câteva zeci de metri şi scările abrupte merită orice efort pentru a ajunge pe plarforma turnului, acolo unde a fost amenajat spaţiul pentru clopot, o construcţie din piatră, cu patru ferestre orientate pe punctele cardinale.
Turnul Colopotului a fost construit în secolul XIII, însă un incendiu de proporţii a distrus clădirea iniţială. Reprezentarea de astăzi este varianta reconstruită la comanda împăratului Qianlong, care a ordonat realizarea unei structuri exclusiv din piatră. Clopotul iniţial a fost făcut din fier, însă, pentru că sunetul nu era destul de puternic, a fost înlocuit cu unul masiv din bronz, care este şi acum în perfectă stare. Asta se întâmpla undeva în secolul XV, de când este păstrată şi legenda clopotului.
Se spune că la realizarea lui, meşterul imperial Deng a muncit vreme de un an, însă în zadar. Toate încercările dădeau greş. Extrem de iubit de fiica lui, înaintea unui nou proces de turnare fata s-a aruncat în bronzul clocotit, din dorinţa nebună ca tatăl să nu se facă din nou de râs. În urma acestui gest extrem, tatăl disperat a reuşit să salveze numai un pantof al fetei. Povestea a ajuns la urechile împăratului Qianlong care, mişcat, a dispus ca fata să fie numită Zeiţa Furnalului de Aur, iar în memoria ei a fost construit un templu, lângă topitorie. Se mai spune că în desele zile când vântul bate puternic la Beijing, în Turnul clopotului se aud şuierături ciudate, localnicii explicând aceasta prin prezenţa Zeiţei care îşi caută pantoful pierdut.
Nu ştiu dacă este legendă, dar se mai spune că în anul 1924, sunetul clopotului a fost auzit la peste 20 de kilometri. Şi poate că este adevărat, în acea vreme oraşul nefiind atât de aglomerat ca astăzi. Dimensiunile sunt şi ele un argument în favoarea acestei performanţe. Clopotul de bronz are o înălţime de 7,02 metri, o grosime de 10 centimetri, un diametru de 3,4 metri şi o grosime maximă de 24,5 centimetri. Greutatea monstrului ajunge la 63 tone, care, odată lovit cu un buştean începe să vibreze şi să producă un sunet care trezeşte din somn toate spiritele capitalei chineze.
Text apărut în volumul „Descoperind China – Beijing„, Editura Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu, 2012
