Din copilărie mi-am închipui viaţa ca pe un pom. Pomul din vacanţa copilărie, care la mine s-a nimerit să fie un păr bătrân. Părul ăsta, sub care am învăţat multe dintre poveştile simple ale existenţei, a devenit, succesiv, şi pomul vieţii, şi al fructului oprit, dar mai ales al frunzelor-amintiri pe care le-am adăugat celor patru anotimpuri, minţind cu convingere toamna să vină … mai pe seară. Mai aveam ceva de lucrat la desişul răcoros al vieţii.
Simt cum umbra pomului meu, a părului sub care se odihnesc oasele amintirilor şi cunoscuţilor mei, începe să se rărească odată cu trecerea a tot mai multora dintre cei care m-au făcut să cred că poveştile sunt nemuritoare, că iubirea este chiar dreptul de a privi liber cerul, că dincolo de moarte nu este nimic altceva decât viaţa trecută.
Vântul, deşi acelaşi, jumătate de zi spre vest, jumătate de zi spre est, nu mai dirijează ramurile bătrâne. Jupuite de frunzele-amintiri, oase uscate de vremuri, ramurile sunt vagi umbre peste pământul care acoperă odihna celor trecuţi mai înainte.
Deşi nu este toamnă, nici primăvară devreme, nu mai sunt frunze. Una câte una, au ales să devină viaţa trecută. Şi când te gândeşti că fiecare avem pomul nostru din care ardem şi ultima ramură de măslin sub care s-ar fi putut aşezat un călător pornit şi el spre moalele şi caldul încremenit al iernilor veşnice. Deşi, acolo nu sunt pomi, nicidecum frunze-amintiri. Niciodată nu ştim cât de singură este ultima frunză. Fiecare pe ramura ei, până la trădarea finală …
