O întrebare cu răspuns general: DA!, însă numai la prima vedere. În primul rând, dacă avem în vedere libertatea reală de decizie a guvernului de la București, abia în al doilea rând vizând capacitatea de negociere și argumentele la îndemână în cadrul dialogului economic cu China. Semnalul lansat de premierul Viorica Dăncilă în cadrul Summitului de cooperare Chineza-Europa Centrală şi de Est („16+1”) oferă argumente pentru a întrezării speranțele reluării dialogului și cooperărilor pragmatice, consistente și onorabile România-China. Totuși! Se află România în situația de a schimba realitatea relației politice și economice cu China? Mulți se vor grăbi să răspundă afirmativ, chiar dacă argumentele nu sunt cele mai solide și consistente, prin comparație fie și numai cu țările vecine, membre sau nu UE-NATO.
Criza economică stabilizată în cadrul relației România-China a evoluat, în ultimii ani, de la accident şi intenţie, până la situația prezentă în care „jocul” se află integral la mâna și decizia partenerilor chinezi. Altfel spus, România contează în relația cu China exact atât cât se dorește la Beijing. Cooperările existente au la bază inițiative locale (administrație sau mediul academic), în care partea română se exprimă în calitate de partener opțional, necum principal. Principalul motiv este dat de lipsa de vigoare economică a preopinenților români. Apoi, lipsa de cunoaștere a realităților chineze, la care se pot adăuga criterii de detaliu politic, administrativ, cultural etc.
Câtă vreme inițiativa „O centură, un drum” se transformă tot mai mult într-un vehicul internațional pentru nevoile strategice de politică (socială, economică) internă ale Chinei, România se află în situaţia ţărilor care nu doar că au de recuperat anii de destructurare a relaţiei bilaterale, ci şi în situaţia de a reînvăţa să comunice în condiţiile noilor realităţi: cine şi ce este China în lumea de azi!
Incapacitatea de decizie potrivit intereselor naţionale a transformat guvernele de la Bucureşti în palide marionete de plan secund pe scena internațională, fie că vorbim de UE, NATO, ONU. Cu guverne care demonstrează că funcționează în baza „listelor negre” primite de la ambasadorii occidentali, România nu face decât să confirme lipsa de independență decizională și dependența până la mazilire a celor care gândesc că sunt acolo pentru că electoratul a decis, că au ca datorie principală poporul român. În aceste condiții, relația cu China a parcurs distanța de la spectaculos, la nesemnificativ, cu perspective deloc ușor de calculat dacă urmărim realist evoluțiile.
Revenind la semnalul pozitiv lansat de premierul Viorica Dăncilă în cadrul întâlnirii avute cu premierul Li Keqiang (Sofia, 7 iulie), evenimentul trebuie reținut și încadrat în limitele reacțiilor lansate în ultima perioadă de alianța de guvernare PSD-ALDE, reacții la adresa brutalelor interferențe străine, fie că vorbim de ambasadori ai țărilor partenere din NATO sau UE, fie că vorbim chiar de oficialii Uniunii Europene, precum Jean-Claude Juncker și Frans Timmermans. Această reacție de orgoliu nu poate decât să contribuie la stimularea presiunilor externe asupra României, țară aflată din nou în incapacitate de ripostă atunci relația de parteneriat a devenit una similară relației abuzator-abuzat.
În primul rând, România are nevoie de un prieten și abia apoi de un partener. Istoria recentă a demonstrat că parteneriatul pe model occidental înseamnă să ajungi națiune-colonie, să nu ripostezi atunci când interesele străine zdrobesc și anulează interesele naționale, proprii.
În alt doilea rând, România are nevoie de sprijin consistent pentru a ieși din marasmul economic controlat și întreținut cu bună știință, fie că vorbim de infrastructură (feroviară, rutieră, energetică etc.), fie că vorbim de educație și sănătate.
În al treilea rând, România trebuie să accepte și să asume situația critică actuală: dependența de forțele economice străine a ajuns dincolo de limitele acceptabile într-un stat suveran.
Pe acest fond, reconstrucția și reconfigurarea economică a României solicită o poziționare fermă și fără echivoc, asumând riscurile unor pași care pot să intre sau nu în istorie.
Fără îndoială, China poate reprezenta o opțiune puternică în mileniul trei, așa cum a reprezentat-o și în perioada de început a politicii de reformă și deschidere spre exterior. Astăzi, când China asuma fără emoție un război comercial care depășește cu mult Produsul Intern Brut al României, cu atât mai mult decidenții de la Beijing trebuie să fie tratați cu seriozitate și abordați cu maximă atenție. Este Guvernul de la București în măsură să facă asta?
Din poziția de unic challenger, China produce frisoane hegemoniei americane oferind alternative reale: investiţii în mari proiecte de infrastructură, energie, industrie și agricultură în Balcani şi Europa Centrală şi de Est (ECE).
Nivelul investiţiilor chineze în ţările ECE a ajuns la aproape zece miliarde USD, în timp ce în sens invers cele 16 ţări au investit în China 1,4 miliarde USD. În ultimii şase ani, comerţul China-ECE a crescut de la 40 la 70 de miliarde USD, din nou inițiativa și greutatea balansând spre Beijing, fiind acceptat de analiști Institutului Viena pentru Studii Economice Internaţionale (WIIW) că proiectele chineze pot stimula economiile din ţările europei răsăritene, prin diversificarea structurii şi îmbunătăţirea cooperărilor internaţionale în relaţiile comerciale. Dacă liderii ţărilor ECE (foto, Sofia 2018) vor reuşi să nu facă aceleaşi erori de calcul similare relaţiilor cu ţările occidentale, investitorii chinezi vor ajunge să fie reali parteneri, nu doar soluţii surogat pentru economiile locale, cu beneficii exclusive pentru economia Chinei.
Este bine să reamintim şi să reţinem pentru viitor mesajele promovate cu obstinaţie de China de azi, privind viitorul cu beneficii comune, politică win-win şi omenire cu soartă comună. Asta pentru a observa cum se vor poziţiona liderii est-europeni deja dezamăgiţi de „parteneriatul” cu occidentul, parteneriat în care ţările vestice au devenit proprietare de factor ale ţărilor estice, acolo unde au ajuns să decidă în absolut toate domeniile vitale economice şi sociale.
Revenind la ideea principală. Este România în măsură să revină la normalitate în relaţiile cu China? Iată o întrebare pentru care timpul şi geopolitica globală nu mai are răbdare. Asta cu atât mai mult cu cât mesajul Chinei este unul de fermitate, dublat de dorința unui dialog de maximă apropiere cu cei care contează în Europa, prin asumarea respectului pentru legislația și regulamentele Uniunii Europene.
Altfel spus, memorandumul de cooperare în domeniul transporturilor şi infrastructurii, alături de finalizarea negocierilor pentru reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă (am intrat în al doilea cincinal de negocieri fără rezultat), alături de toate teme abordate la Sofia, nu fac decât să arate ce nu face România, nicidecum ce reușește să facă.
