De ziua ţării mele … 2011

Departe de ţară, aici, la Beijing, deja este Ziua României – 1 Decembrie, iar titlul chiar dacă pare de lemn, este virtual … din lemnul din care se ridică tot mai sec sunetul gol al ţării care mie îmi sună a cosciug. Un coşciug în care adun toate amărăciunile, neajunsurile şi urmele de noroi rămase de pe bocanci şterşi pe gurile şi capetele politicienilor români contemporani ipocriţi. Ce rost ar mai avea să explic de ce?
Apelul la memorie, la înaintaşi, la faptele de vitejie este o împietate în clipele astea, când ştiu că armata română, decimată, prăduită, umilită şi vândută ca la târgul de sclavi, va balansa pasul de defilare într-o Zi a Unirii pentru o clasă conducătoare a dezbinării. Cum să mânjeşti memoria lui Ferdinand I şi a generalilor români care au făcut Unirea cu imaginea analfabeţilor din fruntea ţării?
Bunicul meu, întors de pe front călare pe un cal alb primit drept despăgubire, cu o mână de medalii, un brevet de prizonier la ruşi şi o altă bucată hârtie pe care era pământul patriei (ulterior furat de comunişti) a scăpat de mult de umilinţa asta. A trecut de mult, cu tot cu cal, în lumea sfinţilor de patrie. Umilinţa asta însă nu ştiu cum o duce tata, ofiţer de carieră, rupt în pas de defilare bărbătesc, nu de domnişoară democrată, care priveşte din postura de rezervist cum dincolo de umilinţă pe România nu mai scrie nimic.
De departe, cu inima frântă de dor de România, doar lui tata şi celor ca el, care au făcut din ţară un crez nu un scop, lor le doresc LA MULŢI ANI ! Ţării … cât timp îşi alege şi tolerează astfel de lideri, treaba ei. Dacă o mai avea treabă …