COMENTARIU | Indiferenţa ca înaltă trădare

Când un ofiţer al armatei române, fie el şi în rezervă, nu are nicio tresărire nervoasă atunci când este atinsă onoarea şi demnitatea propriei ţări, acuzaţia de trădare nu este deloc gravă. Când acel ofiţer este preşedintele României iar din această poziţie tratează din mers probleme care zgândăre coarda sensibilă a ardelenilor mai ales, ce contra-argument are preşedintele pentru a mai convinge că se mai află în slujba tuturor românilor?
Românul spune că paza bună trece primejdia rea! În faţa jignirilor lansate de la Budapesta şi din Bucureşti de oficiali ai statului ungar, preşedintele României întoarce privirea. Venit de la un secretar de stat sau un ambasador, domnia sa nu consideră demn de răspuns un scuipat aruncat pe obrazul ţării şi al românilor. Preşedintele Traian Băsescu este un rezistent, motiv pentru care acceptă să fie acoperit de scuipaţi câtă vreme aceştia nu au ştampilă prezidenţială de Budapesta.
Aflat sub steagul UE, NATO şi FMI, preşedintele Băsescu pare să fie tot mai desprins de realitatea românească, fiind imaginea tot mai ingrată a trădării interesului naţional, a decăderii morale şi a demnităţii de a fii român. Din nou, între România şi propriul scaun, Traian Băsescu alege scaunul. Nu este primul conducător care a trădat totul pentru a rămâne la cârmuire. Gesturile vasalului preşedinte transmit disperarea cu care acesta se ţine de funcţia primită cadou de la stăpâni, fie că aceştia sunt de peste Atlantic, de la Bruxelles sau de la Budapesta. Căci acestora le este loial Traian Băsescu, nicidecum românilor. Vasalul Traian Băsescu plăteşte scump scaunul de preşedinte al României, dar plata o asigură ţara şi poporul român.
Imaginea curajosului care avea întâlniri directe numai cu marele licurici a devenit o umbră care pendulează între două lumi: una în care nimic nu îl mai reprezintă – România, alta în care poziţia de vânzător şi trădător îl mai păstrează încă în scaun – UE, SUA. Pentru Traian Băsescu, bătălia cu Rusia pentru o Transnistrie devenită străină este mai justificată decât respectul pentru o parte din teritoriul României, cu toate efectele care decurg în plan economic şi geostrategic. Este o dovadă a modului în care acesta înţelege politica din estul Europei unde se află România. Într-o perioadă în care China riscă un conflict regional numai pentru a demonstra că istoria şi teritoriul naţional sunt intangibile (Insulele Diaoyu), preşedintele României nu vede, nu aude! Poate nici bătălia Agentinei pentru Insulele Falkland nu este reprezentativă. Realitatea nu îl ajută nici în condiţiile în care, economic şi militar, România este condusă de la Bruxelles, acolo unde se află sediile UE şi NATO.
Care este STRATEGIA PENTRU ROMÂNIA demonstrată de preşedintele Traian Băsescu, alta decât coabitarea obraznică alături de cei care scuipă obrazul ţării? Care ne mai sunt aliaţii oneşti? Pentru ce, încă odată, preşedintele României joacă pe alte mize şi în alte echipe decât alături de Parlament, autoritatea supremă în stat? Cât mai trebuie demonstrat şi cu câte argumente că cetăţeanul Traian Băsescu, din funcţia de preşedinte, prin indiferenţa şi sfidarea manifestate în faţa problemelor sensibile ale ţării, se face vinovat de trădare?
Relaţia cu Ungaria trebuie tratată într-un mod mai special, cu diplomaţie şi decenţă, asta neînsemnând că Budapesta sau vreun oficial maghiar îşi poate permite să trateze România ca pe propriile buzunare. Regionalizarea Europei este un fenomen căreia cu greu ne vom putea opune fără a pierde tot mai mult din actul decizional, în favoarea instituţiilor UE. De aici, însă, până la acceptarea unui tratament lipsit de decenţă, este cale lungă. Pentru că, în ultimul act al interferenţei de la Budapesta, numai copiii de grădiniţă au în faţă motivaţia unui drapel de judeţ. Asta ca şi cum preşedintele Traian Băsescu nu ar fi şi nu ar acţiona similar, cu sau fără şuviţă peste chelie. Numai că Traian Băsescu s-a clamat singur preşedinte-jucător în clipa în care a primit o ţară la cheie, intrată în NATO şi cu negocierile de aderare la UE finalizate. După şapte ani, lipsit de jucăriile şi sclavii din plan local, nu mai ştie să joace. Sau nu mai primeşte încuviinţarea, fapt care ar fi cu atât mai umilitor pentru întreaga naţiune română, câtă vreme văpaia steagurilor secuieşti nu pare să fie decât un firav semnal a celor care vor să vină.
Text apărut şi pe JURNALUL.RO