Copiii sunt pasionali, pasionați și nu se mint. La rândul ei, cartea de povești nu minte. Cartea de povești spune adevărul, uneori crud, pentru că vine lupul și o mănâncă pe Scufița Roșie. Dar, până la urmă, binele învinge și toate reintră în normal, în paginile de carte de poveste.
Conturând acest cadru extrem de general, am provocat-o la dialog pe Diana Tivu, autoare și ilustratoare de carte pentru copii, prezentă zilele trecute la Târgului Internațional de Carte de la Beijing (BIBF) 2026, organizat în perioada 17-20 Iunie. BIBF este cel mai mare eveniment din Asia dedicat cărții, la care au participat peste 1.700 de expozanți din 82 de țări, anul acesta țăra invitată de onoare fiind Emiratele Arabe Unite.
La BIBF 2026, România a fost prezentă cu un stand organizat de Institutul Cultural Român (ICR) din Beijing, unde Diana Tivu a fost invitată să prezinte cărți de povești românești și modul în care sunt realizate ilustrațiile. De asemenea, a susținut un masterclass de ilustrație, în cadrul programului oficial al Institutelor Naționale pentru Cultură din cadrul Uniunii Europene reprezentate în China (EUNIC).
Stimată doamnă Diana Tivu, vă rog să îmi pemiteți să vă abordez abrupt: de ce desenați?
Pentru că am desenat din totdeauna, pentru că asta m-am jucat când eram copil, mi-a plăcut foarte mult să citesc, să desenez imagini pentru cărțile pe care le citeam care nu aveau imagini sau să copiez imaginile cărților care aveau ilustrații. Toată copilăria și adolescența asta a fost joaca mea. Sunt desenator autodidact. Deși studiile mele sunt de arhitect, am realizat că aceasta este chemarea mea. După zece ani de liber profesionist sunt aici făcând ceea ce îmi plăcea copil fiind. Cred că atunci când suntem mici, când suntem copii, cred că facem ceea ce vom ajunge să facem și mai târziu în viață.
Cât de greu este persistați în ceea ce faceți, într-o lume în care animația a devenit o transpunere a maturului agresiv-violent și grăbit? Cum reușiți să depășiți aceste bariere?
În fața realității pe care o trăim, mereu îmi aduc aminte că unul dintre reperele mele rămâne cartea care este un mediu pe care copiii trebuie să îl deslușească pe îndelete. De foarte multe ori, pentru cei mici cartea este un mediu pe care îl înțeleg împreună cu adulții, până când ajung să citească singuri. Acest lucru îmi dă o anumită responsabilitate, pentru că înseamnă că eu trebuie să îmi aduc aminte cum este să fii copil, să fiu conștientă de ce au copiii nevoie să audă într-o anumită perioadă din viață, dar și de ce au nevoie adulții din jurul lor să le transmită mai departe. Eu distilez toate aceste ingrediente pe care le pun apoi într-o carte de povești.
O carte este un exercițiu de a găsi colaboratori, de a găsi oameni care să înțeleagă perspectiva ta, eventual care să te ajute să crească proiectul. De aceea, cartea de povești rămâne o provocare indiferent de experiența acumulată, dar merită și este un efort crucial pentru care trebuie să îl facem ca să creștem oamenii mici.
Vorbind despre poveștile românești și cărțile cu povești românești, care pot avea corespondențe și nuanțe apropiate cu poveștile din arealul cultural extins est-european, ce ne identifică pe noi ca români în povestea transpusă în animație, în desen?
Este o temă pentru care caut de mulți ani un răspuns pentru că îmi dau seama că România este o țară în care industria cărții pentru copii este majoritar plină de importuri. Din start, consumul de carte și de elementele pe care le primesc copiii ajung să fie foarte mult influențate de imaginile din afară, de valorilor din afară. Un lucru pe care eu încerc cât de mult pot să îl fac este să găsesc și să particip la proiecte care vorbesc despre ceva ce nu putem importa și anume despre tradițiile noastre, despre oamenii importanți din cultura românească, ca să le oferim copiilor posibilitatea de a cunoaște autori și ilustratori vii, pe care pot să îi cunoască pe viu, care ies din mediul Ion Creangă și Mihai Eminescu. Încerc să fiu pentru ei o formă de model și să le ofer informații pe care doar un autor român le poate oferi. Pentru că nimeni nu o să scrie niciodată o carte, de exemplu „Căruța-căsuța”, despre niște gorjeni care se duc în Dobrogea. Pentru că străinii nu știu, nu cunosc astfel de detalii. De aceea, încerc să acopăr lucrurile pe care doar un român le poate înțelege și doar un român le poate transmite generațiilor noi.
Evident, lucrez și la proiecte care sunt influențate de cultura vestică în special, dar pentru mine sunt foarte importante acest gen de proiecte care nu sunt ușor de realizat. Copiii din România nu pot primi acest gen de povești și proiecte din import. De aici preocuparea de a explica, spre exemplu, elementele de arhitectură vernaculară. Pe de altă parte, mi-am dat seama că muzeele satului din România oferă copiilor de azi o serie de elemente care pentru noi sunt comune, dar ei nu le cunosc și nu le înțeleg. Iată de ce am considerat important să scriu povești care să includă aceste elemente cărora să le dau viață iar copiii să nu le mai vadă doar ca piese de muzeu aflate foarte departe de lumea în care trăiesc ei. Prin personaje simpatice, prin personaje în care copiii se regăsesc și cu care rezonează în secolul XXI, încerc să aduc povestea românească în actualitate.
Ca să sintetizez, cartea de povești și de animație din România se identifică și diferențiază prin tot ceea ce nu poate fi importat. Sunt povești pe care le putem spune doar noi, oameni care ne-am născut și am trăit în România, înțelegem simultan noua generație de copii și istoria noastră, dar înțelegem și nevoia de comunicare dintre generații. Pentru că există un decalaj enorm între ceea ce știe un bunic și ceea ce știe un copil din ziua de astăzi.
Câți mai sunt cei ca dumneavoastră care persistă în convingerea că este nevoie să ne redescoperim, să nu uităm cine suntem și să pună în valoare prin ceea ce suntem?
Cred că nu sunt singură. Toți suntem conștienți cât de mici suntem la nivel de piață europeană. Autorul român de carte de povești și ilustrație trăiește în lumea globală în care este foarte ușor să renunți la competiție, oricum una inegală și cu puține șanse de izbândă la resursele la care avem acces. Instinctiv ești tentat să faci ceva așa cum se face în Europa. Dar, este mult mai important dacă vorbești despre țara ta, dacă spui povești care au nevoie să fie auzite de cei din țara ta, informații care eventual să fie transmise mai departe dincolo de graniță.
Pentru mine, cea mai importantă este comunicarea între copiii noștri, între generațiile noaste și poveștile pe care știu să le spun după îndelungă cercetare.
Dacă ar fi să subliniați trei elemente pentru care cei maturi ar trebui să depună eforturi pentru a păstra legăturile între generații în lumea poveștilor, care ar fi acestea?
Înainte de toate, cred că ar trebui să oferim copiilor adaptări noi la poevștile vechi. Pentru că sunt povești vechi care nu mai funcționează la noile generații de copii. Trebuie să fim foarte conștienți de diferența de cultură pe care o au ei. Viața în general este foarte-foarte diferită față de ceea ce am trăit eu, părinții mei, bunicii mei … trebuie să fim foarte conștienți de aceste lucruri, să nu le băgăm pe gât elemente de text, povești care sunt foarte vechi sau la care nu rezonează. Trebuie să încercăm, pe cât posibil, să le transformăm pentru generația nouă.
Un alt lucru foarte important este o încurajare în acest sens. Merg foarte mult prin școli, la întâlniri cu copiii, promovez carte, promovez literatură pentru toate vârstele, și am observat un lucru. Atunci când au un profesor sau educator, învățător, care face eforturi să îi incite la lectură, la dezbatere, să îi pună în contact cu oameni din industrie, acei copii devin pasionați de lectură. În schimb, când adulții din jurul lor au o formă de letargie, sunt foarte puțini copiii care pun mâna pe carte instinctiv, fără să aibă un exemplu. Este motivul pentru care le vorbesc despre cât am citit când eram mică, despre cum se scriu și se fac cărțile de povești, pentru că au nevoie de exemple.
Un alt treilea element ar fi susținerea acestui gen de proiecte, pentru că sunt proiecte care sunt greu de realizat și promovat. Cărțile sunt proiecte de echipă. Sunt foarte mulți oamenii care lucrează la o carte. Iată de ce, editorii caută proiecte care să meargă la sigur. Genul de proiecte în care sunt implicată sunt foarte dificile pentru că sunt originale, care pornesc de la zero și care necesită încredere și viziune. Când se găsesc oameni de genul aceste se întâmplă minuni, dar este dificil. O carte poate să fie nemaipomenită, poate să stea într-o bibliotecă, într-o arhivă, dar dacă nu este folosită, dacă nu se joacă cu ea, dacă copilul nu contină poveștile, dacă un adult nu îl încurajează să vorbească despre cartea respectivă, aceasta își pierde sensul.
Dialogul nostru va fi ilustrat cu această imagine (foto jos) care este prezentată de dumneavoastră după cum urmează. „Târgul era plin ochi de lume ce mișuna de colo până colo, cu saci grei și coșuri pline.” Nu voi număra câte personaje aveți aici, dar vă rog să îmi spuneți cât timp ați lucrat la imaginea aceasta, un târg tradițional de țară?
Această imagine mi-a luat mai mult de două săptămâni cu tot cu documentarea necesară. A trebuit să am imagini de epocă, pentru că am dorit să desenez imagini autentice chiar dacă sunt redate în această formulă copilăroasă, stilizată. Toate compoziția în sine urmărește și continuă povestea, personajele rămânând centrale. Este multă muncă, una care păstrează tehnica tradițională, este un desen care există la mine în sertar, așa mare, făcut în peniță, în tuș și acuarelă. Toată cartea este lucrată așa, motiv pentru care consumă timp. Dar, pe de altă parte, cred că este cea mai bună tehnică pentru spiritul poveștii pe care am scrisă.
Aici observ că avem și un turc …
Da!
Putem observa și distinge zona maghiară, avem și ardeleni, chiar și olteni …
Este un târg în mijlocul Bucureștiului, loc în care toată lumea ajunge și unde sunt reprezentate porturile populare din aproape toată țara, tocmai pentru a arăta diversitatea culturală în care personajele principale au nimerit în marele București. Evident, am urmărit și să îi facă pe copii să râdă, pentru că dacă vor fi atenți la detalii, la personaje, nu au cum să nu chicotească.
Organizatorii chinezi au rezervat un spațiu uriaș cărții pentru copii și universului complex care leagă cartea, imaginația și jocul. Cum apreciați ceea ce ați avăzut?
Da. Așa trebuie să fie. Carte trebuie să fie un mijloc de invitație la joacă, dincolo de coperțile ei. O carte bună este aceea care reușește să facă acest transfer de curiozitate și energie.
Dar, vorbind despre întreaga organizate de aici, despre dimensiunea Trâgului de Carte de la Beijing, totul este copleșitor. Am văzut multe evenimente similare, dar ce este aici este impresionant, totul este la o altă scară. Pe de altă parte, recunosc aceeași infrastructură de promovare de carte, de trenduri. Din această perspectivă nu suntem foarte diferiți, însă dimensiunile, investițiile și nivelul de organizare sunt realmente impresionante și cred că dau o imagine a ambițiilor Chinei în domeniul culturii și educației.
Stimată doamnă Diana Tivu, vă mulțumesc pentru dialog și vă rog să continuați să scrieți și să desenați povești românești.
Eu vă mulțumesc.
Beijing, 19 Iunie 2026
