Zece zile în România, după zece luni în China (I)

Beijing via Istambul, cu aterizare la Bucureşti, şi ajung acasă după zece luni … Urmărind zilnic presa de la Bucureşti, cunoscând realitatea românească, având şi experienţa vizitei guvernamentale conduse de premierul Emil Boc, am lăsat în camera de hotel din Beijing orice aşteptare. Am făcut bine, pentru că România, în cele zece luni, a acumulat la nivel social atât de multă lehamite şi dezinteres încât micile succese economice, derizorii, nu au cum să mai fie contorizate. Petecele de lucrări, dispersate într-un haos ce pare controlat la nivel naţional, nu pot satisface pretenţiile unei societăţi care a luat startul în mileniul înaltelor tehnologii. În aceste condiţii, România, din nefericire, rămâne rurală, brutală şi abrutizantă, fenomene greu de perceput din interior câtă vreme românii respiră aerul contaminat cu impostură, demenţă şi absenţa reacţiei în faţa răului. România pare un animal prins în miez de noapte, în mijlocul drumului, orbit de lumina farurilor, incapabil să se mai ferească de lovitura finală … mortală. Când va veni oare aceasta?
În cele zece zile petrecute în ţară am căutat repere ale normalului, repere sociale, dar a fost cu neputinţă să le găsesc. De la aeroportul Henri Coandă, la drumul naţional, apoi călătoria până la Sibiu, totul părea mai prăfuit decât la plecare. Nu discut aici de lipsa de interes, de lipsa deciziei politice în faţa responsabilizării publice. Este inadmisbil pentru o ţară cu pretenţii europene să tolereze imaginea rurală în plină Capitală, să accepţi în mijloc de drum naţional lucrări începute la care nimeni nu mişcă o piatră spre disperarea şoferilor care rămân încolonaţi kilometri întregi … Nu îmi propun să fac niciun fel de comparaţii: România – China, deşi ar fi multe de arătat şi învăţat. Caut să desenez o imagine generală, evident critică, a unei ţări pe care am părăsit-o considerând că dezertez din profesia de jurnalist de opinie. Dar, sentimentele de greu, de revoltă pentru mizeriile administrative întâlnite la tot pasul, mai multe şi mai greu de acceptat după experienţa unei capitale care aspiră la poziţia de primă putere mondială, m-au copleşit. Nu îmi propun nici să ofer soluţii. Cei care conduc România nu mai par de multă vreme că sunt interesaţi de români, de naţiune, de România ca stat. Am constatat, la mine acasă, cum statul proiectează acţiuni de decimare a populaţiei, acţiuni pe care le prezintă cu titlu de glorie şi succes politic. Cum altfel explică guvernanţii absenţa medicamentelor vitale din farmacii? Ca să dau doar un singur exemplu în paralel cu preocupările guvernanţilor pentru modificarea legilor electorale, teritorial – administrative, constituţionale, ca şi cum asta ar face poporul mai sănătos, mai educat, mai curat.
Am fost surprins, după atâtea luni departe de ţară, să urmăresc din nou posturile de ştiri, regăsindu-le acum mai superficiale, decadente şi lipsite de morala necesară demnităţii de jurnalist. O competiţie aproape nebună parcă s-a declanşat între clasa politică şi audio-vizual, cel din urmă luând locul opoziţiei parlamentare, lipsită de coerenţă şi credibilitate. Cum să accepţi ca normal un discurs mediocru, jignitor, lipsit de eleganţă din partea unor invitaţi prezentaţi cu titluri universitare, academice? Despre ce modele mai poate fi vorba? Care sunt alternativele la pleiada de impostori şi dezonoranţi care ocupă azi poziţiile înalte ale statului român?
Îmi este greu să vorbesc despre România la acest nivel, însă realitatea trebuie privită în faţă. O realitate dură, neplăcută, lipsită de orizonturi salvatoare. O realitate cu care românii se complac şi o acceptă, motiv pentru care nici soluţiile nu au cum să fie facil de găsit şi aplicat. Pentru că românii au fost aduşi, în anul de graţie 2011, în stadiul dezinteresului general faţă de stat, naţiune, patrie, la numai 20 de ani de democraţie. Interesul pentru valorile libertăţii este atât de scăzut încât sensul cuvintelor la nivel social a fost transformat şi adaptat unui comportament gregar, hărţuit de nevoi şi lipsuri, încât la nivel mental, psihologic, România este învinsă prin tradare, la toate nivelurile. Pentru că azi, România, prin cei care se află în funcţii de decizie de stat (aici includ şi opoziţia parlamentară), caută să impună drept rezultate de succes proiecte care au ab initio un caracter dezastruos, uşor de sesizat. Cum să nu te întrebi atunci, cu nemărginită revoltă, pentru cine lucrează cei care conduc România? Pentru că poporul român este unul singur. (VA URMA)