Zece zile în România, după zece luni în China (II) / Un genocid reglementat politic

Stârnesc reacţii de tot felul cu această abruptă revenire în cotidianul românesc. Cu excepţia unor evenimente culturale şi politice care au avut în comun relaţia China – România, am decis să nu mai scriu despre Ţară. Aşa am considerat mai corect, fiind departe de Ea. Însă, odată revenit Acasă, în acest tocător insensibil de speranţe şi destine, nu am mai putut rămâne deoparte … România nu este mai specială decât Turcia, Spania sau Mozambic, doar pentru că este pe harta lumii. Ea este specială pentru că este Ţara fiecărui român de pe Terra. Însă atunci când ţara devine un spaţiu nociv, un spaţiu în care se duc războaie fără ca nimeni să atace România şi fără ca nimeni să o mai apere, constat că vorbesc despre o ţară bolnavă …
Cum a ajuns România mea în criminala situaţie de a-şi condamna bolnavii la moarte prin lipsă de medicamente? Este una din întrebările care mă macină, fiind unul dintre cei mulţi care au un părinte bolnav, dependent de medicamente. Cum este posibil ca România, membră a Uniunii Europene şi a zeci de tratate internaţionale care vizează protejarea vieţii, să decidă POLITIC reglementarea unui genocid? Pentru că numai aşa se poate traduce faptul că judeţul meu are acum mai puţine spitale, servicii medicale restrânse, medici de familie sufocaţi de pacienţi şi de birocraţia administrativă. La nivel naţional a fost declanşată o cursă nebună a desfiinţării instituţiilor sanitare. Ce fel de politică duce Ministerul Sănătăţii şi mai ales pentru cine câtă vreme România este tot mai bolnavă, iar morţii înainte de vreme sunt tot mai mulţi? În România mea, să mori la poarta unui spital închis peste noapte, prin decizie politică, a devenit o banalitate! Nu mai trezeşte revoltă. În România mea, imaginea unui sistem dictatorial, Ceauşist, se suprapune tot mai bine peste un sistem democratic. Lipsa medicamentelor, a asistenţei medicale, a capacităţilor umane şi materiale, a resurselor financiare alocate sistemului sanitar nu produce îngrijorare la nivel guvernamental. Cinismul cu care ministrul demisionat al Sănătăţii număra spitatele şi paturile de spital, încurajat şi susţinut de premierul în funcţie, vorbeşte de la sine despre grija faţă de sănătatea românilor.
Guvernul şi autorităţile judeţene şi locale au devenit exclusiv agenţi constatatori. Numărători de decizii eronate. La fel ca şi în educaţie, profesia nu mai are legătură cu profesionalismul. Politicul decide rigorile unei avalanşe de decizii absurde, totul fiind pe viaţa şi moartea românilor, jucat parşiv, fără responsabilitate.
Dacă am ajuns în anul de graţie 2011 să apelez prieteni, medici din ţară sau strainătate, pentru a procura medicamente vitale, cum poate fi justificată schimbarea de sistem şi post 1989? Care este diferenţa pe care electoral România o serveşte la fiecare scrutin? … Am tentaţia de a face trimiteri la sancţiunile din China unde, pentru chestiuni mult mai mărunte în comparaţie cu sănătatea unei naţiuni, se plăteşte cu viaţa. Dar cred că nici chinezii nu au inventat o pedeapsă pentru realitatea anului 2011, din România.
Mă întreb, lipsit de orice tentaţie mistificatoare sau scenarită, dacă actuala guvernare lucrează pentru România? Dacă Guvernul este conştient de efectele fatale pe termen foarte scurt, pe care le produce în aproape fiecare casă de român? Sunt întrebări retorice … procupările cotidiane ale celor care conduc România sunt evident altele, pompieristice. Ei sunt demult desprinşi de realitate, la fel cum un balon cu Heliu nu are nici cea mai mică legătură cu atracţia gravitaţională.
În puţinele zile petrecute în România am mai recepţionat sentimentul cumplit cu care politicul presează zi de zi poporul român şi care afectează permanent şi decisiv existenţa ficăruia. Lipsa de speranţă, lipsa de orizont, îmbâcseala. Un saturnism social care produce transformări psihice ireparabile. Nimic nu mai este în reperele normale, nimic nu mai este previzibil cu excepţia faptului că mâine va fi mai rău. Actuala situaţie medicală din România este mai dezagreabilă şi mai periculoasă decât sistemul de dinainte de 1989. Atunci, în lipsa resurselor, medicina era profesată de un corp medical dedicat, apreciat. Acum fără prea mare risc se poate discuta despre mercenariat, măcelărie sau zidărie, totuna. Şi cine răspunde pentru asta? Cine? Pentru că un bolnav nu are nevoie de explicaţii. O familie cu un copil sau un părinte ajuns la limita dintre viaţă şi moarte nu poate fi consolată cu justificări şi neputinţe. Românul nu are de ce să fie bombardat cu scuze, explicaţii.
Lipsa de onoare, morală, demnitate, valoare etc. a celor care conduc România explică totul. Inclusiv incapacitatea de a înţelege că atunci când nu te pricepi la ceva, e bine să te dai la o parte. Măcar pentru a-ţi sala propria existenţă. Sinucigaşii care conduc România trăiesc hrănindu-se din suferinţele unui popor român muribund, aproape inconştient de răul care i se serveşte zi de zi, incapabil de reacţie. (VA URMA)

REFERINŢE >>>
Zece zile în România, după zece luni în China (I)