Zece zile în România, după zece luni în China (VI) / Ce mai caut în România?

La galele marilor festivaluri se practică lista mulţumirilor … Cele zece zile în România, după primele zece luni petrecute în China, au fost şi bucurie şi amărăciune, dar mai ales confirmarea tuturor motivelor pentru care am decis să plec cât mai departe de ţara pe care o iubesc. Tocmai pentru ca să nu ajung să urăsc faptul că m-am născut într-un spaţiu numit România, cu o istorie atât de ciudată pe cât este încă de bogată şi frumoasă. Confirmarea asta, aşa cum mi-a scris un bun prieten aflând că am trecut fără să spun aproape nimănui, m-a făcut să număr zilele şi orele până la urcarea în avionul către Beijing. Un avion care pentru o altă lungă bucată de vreme m-a adus departe de locurile pentru care voi continua să cred că sunt şi ale mele …
Am părăsit din nou Sibiul meu drag, oraşul pentru care mi-am făcut destui prieteni şi duşmani doar pentru că am crezut şi am spus mereu că un om care face şi fură, rămâne doar un hoţ, fie că este primar, prefect sau neica nimeni. Oraşul în care am descoperit, odată revenit acasă, că este mai prăfuit dar mai dungat, pentru că pistele de biciclete au devenit o nouă armă suicidală în masă. Am discutat cu apropiaţii despre evoluţia oraşului şi am regăsit fie acelaşi dezinteres, fie o satisfacţie de genul: „este un prim pas …”. Da, dar prost, pentru care nimeni, niciodată nu este răspunzător. Vorbesc de „pistele” de biciclete pentru că ele sunt singurele care m-au izbit bătând oraşul în lung şi în lat, piste care se termină brusc în borduri, staţii de autobuz, intersecţii sau canale pluviale. După ce a înjumătăţit trotuarele oraşului, administraţia Sibiană a înjumătăţit şi benzile de circulaţie auto. Semn că în oraşul meu oamenii nu sunt la mare preţ. Maşinile oricum rezistă la impactul cu o bicicletă. În rest … dezinteres general. Sibienii, ca oricare dintre români, sunt desprinşi de realitatea obiectivă în care înoată anevoie, mereu la limită, de fiecare dată gata să se scufunde în propriile neajunsuri şi obsesii. Iar aşa cum este Sibiul este întreaga ţară. Un spaţiu rural, cu oameni molcomi, incapabili să se trezească din amorţeală, din pumnii psihologici pe care îi încasează de atâţia ani încât au devenit aidoma sacului de box, impasibili, dezinteresaţi de prezent şi viitor. Şi nu pot să nu recunosc, Sibiul este considerat o Vienă a României. Dar, cu aşa Vienă, restul ţării cum poate să arate …
Am ascultat la nesfârşit, în cele zece ore de zbor, lectura lui Neagu Djuvara „Şocul întoarcerii în ţară”, audio-book scos la Humanitas. Pesimismul născut din copilăria dezordonată m-a făcut să mă regăsesc perfect în multe dintre cuvintele marelui istoric. Incomparabil, revenirea mea în România este o farsă pe lângă tragedia savantului. Şi totuşi, perpetua întrebare: „Ce mai cauţi, Neagule, pe aici?” îmi sună în cap, ca un clopot spart uitat într-o turlă de biserică prădată în numele libertăţii. Djuvara revenea în România după 45 de ani de exil, în februarie 1990. Venea să sprijine renaşterea democraţiei, a clasei politice româneşti. Asta era acum 21 de ani. Dar ce spune maestrul atunci este la fel de relevant şi acum: drumurile proaste, mizeria şi sărăcia continuă să domine, lipsa de confort, deprimarea socială, lipsa de coeziune, răutatea, sălbăticia noastră ca naţie sunt toate la locul lor … Asumarea realităţii nu este o chestiune facilă, mai ales când nu te dezbari de principiile vetuste. Asumarea în general nu are legătură cu românul obişnuit să mintă şi să se mintă până la redesenarea realităţii.
Este un blestem al românilor să fie conduşi de impostori, de lideri bolnavi de putere şi mai puţin de patrie, de românism, de valorile care au impus România în lume. Cum să accepţi să te conducă un repetent, un alcoolic, o femeie uşoară, un imoral? Asta înseamnă, odată ce ai descoperit adevărata valoare a personajelor, că accepţi ca toate aceste nonvalori să devină repere naţionale, să răstoarne bunul simţ şi apoi să devină modele pentru noile generaţii. Dar asta deja s-a întâmplat în România. Feudalismul a revenit în România nepregătită şi prea obosită după zeci de ani de eliminare, până la os, a normalului. O revenire în forţă, violentă, care pustieşte sufletul poporului român. Căci asta este cea mai mare pacoste abătută peste ţară. Lipsa de credinţă în ziua de mâine, lipsa motivaţiei de a continua o luptă din interior, trezeşte dorinţa de a pleca cât mai urgent şi cât mai departe de coşmarul pe care românii în trăiesc zi de zi, nu doar în vise. Iar coşmarul ăsta poate fi rezumat la cele 96,129 miliarde euro pe care România la are datorie externă. Aproape jumătate din produsul intern brut al ţării. Ce înseamnă asta? Mai trebuie explicat cine şi cu ce sacrificii va plăti? Sau altfel spus, care va fi preţul pe care România îl va deconta sub presiune externă?
Am renunţat de mult să mai cred în discursurile politice ale capetelor seci, iresponsabile, criminale şi bolnave ale celor care ne conduc. Atât de mult rău nu ne puteau face nici măcar duşmanii. În 20 de ani de democraţie România a devenit un spaţiu devastat, abandonat de proprii locuitori care se închid tot mai mult între propriile ziduri, temeri, frustrări. Pentru că dincolo de orice, în români a fost renăscut sentimentul de teamă. Teama de a spune adevărul, teama de a respinge impostura, de a refuza să mai execute un serviciu lipsit de resurse, pentru care eşti plătit umilitor, iar peste toate sunt cotidian acuzaţi, jigniţi, înjuraţi în mod oficial, de la cel mai înalt nivel în stat, pentru că muncesc neperformant.
Ce mai caut în România? Cel mult familia, o mână de prieteni şi rădăcinile de care nu mă voi dezice niciodată. Pentru că oriunde voi fi pe Terra, Acasă va rămâne România. În rest, despre Ţara mea … doar tristeţe şi regretul că nu m-am născut sau nu am ştiut să fiu într-o vreme acolo şi unde s-au născut cei dornici de luptă, până la capăt … (SFÂRŞIT)