România şi conflictul sovieto – chinez

În contextul relaţiilor problematice dintre China şi URSS (1956-1971), România lui Gheorghiu-Dej se va plasa iniţial de partea ruşilor. Ulterior, liderii comunişti români vor încerca reapropierea de China, pentru a contrabalansa hegemonia sovietică. Motivul: având o viziune economică profund stalinistî (în care accentul cădea pe o industrie grea), Dej nu era de acord cu decizia CAER şi a Moscovei ca România să treacă la o economie preponderent agrară. Rezultatul se va materializa în „Declaraţia din aprilie 1964”, numita pe nedrept „Declaraţia de Independenţă”.

Retrospectiva relaţiilor României cu URSS şi China, în contextul emergenţei conflictului sovieto – chinez

Punctul de răscruce al relaţiilor sovieto – chineze este legat de Congresul al XX-lea al PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), din februarie 1956.
Discursul secret al lui Hrusciov în cadrul şedinţei închise din 25 februarie şi condamnarea represiunilor staliniste „au provocat o vie efervescenţă în rândul delegaţiilor partidelor comuniste prezente la Moscova”, a explicat Mihai Croitor (lect. univ. dr. al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca), în cadrul discutiei „Dej şi Declaraţia de Independenţă din 1964. PMR între Moscova şi Beijing”.
Tema a fost abordată în cadrul conferinţei „Spectrele lui Dej”, zilele trecute, la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER).
„Acest discurs era însă un discurs parţial revelator cu privire la perioada stalinistă, în sensul că releva doar acele crime ce îi vizau pe foştii membri de partid (recte Congresul al XVII-lea, cunoscut şi drept „Congresul Împuşcaţilor”). Nu se afirma nimic despre victimele civile care căzuseră pradă represiunilor staliniste. (…)

Apropierea de China

„Prima mişcare la care va recurge Dej este „diplomaţia dezangajării”: în toate luările de poziţie publice nu va mai condamna scizionismul chinez şi va milita pentru împăcarea celor două tabere. Tactica în cauză nu a avut răspuns din partea Chinei, relaţiile rămânând mai departe destul de scăzute.
Îl va însarcina pe Corneliu Mănescu (Ministrul Afacerilor Externe), la 16 mai 1963, să-l convoace pe ambasadorul chinez şi să îi aducă acestuia la cunoştinţă scopurile de „denaturare” a CAER-ului de către sovietici. Ambasadorul chinez transmite Beijingului nota optică promovată de către factorii decizionali de la Bucureşti fără prea multe schimbări. Din nou Beijingul nu reacţionează.
Dispunem de discuţia dintre Corneliu Mănescu şi ambasadorul chinez, în Arhivele Naţionale, datorită faptului că a fost înregistrată de Securitate pe o bandă de magnetofon, la sfârşit fiind menţionat faptul că singurul conştient de această înregistrare era doar Mănescu (nu şi ambasadorul chinez). (…)

Ceauşescu şi încercările sale de a opri conflictul sovieto – chinez

Pe parcursul discuţiilor chineze din martie 1964, s-au şi făcut apeluri pentru încetarea polemicii, cel mai vocal fiind Nicolae Ceauşescu.
Ceauşescu nu s-a „lecuit” nici în 1971, prin vizita sa din 1 – 9 iunie, când iarăşi solicita sfârşitul acestui conflict sovieto – chinez. Mao îi va răspunde că „întâi a venit Kosaghin şi mi-a solicitat să încetăm acest conflict şi i-am spus că din cei 10 mii de ani cât va dura acest conflict tai o mie de ani. Apoi aţi venit dumneavoastră, mi-aţi spus să încetez conflictul sovieto – chinez, mai tai o mie de ani. Rămân opt mii de ani – din aceştia nu mai tai nimic”. În opinia lui Mao, conflictul se întindea pe o perioadă nedeterminată. … (…)
Textul integral pe HOTNEWS.RO

Despre Dan Tomozei

gazetar din România
Acest articol a fost publicat în China, Din presa românească, România, România - China. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.