INTERVIU REALIZAT DE GRIGORE ROIBU, ARTAVIZUALĂ21
Grigore Roibu: Eşti unul dintre cetăţenii europeni care a avut ocazia să locuiască într-un un spaţiu pe care îl cunoaştem, mai de grabă, din cărţi şi descrieri, o lume pe care, de cele mai multe ori, nu o înţelegem. Care este primul impact pe care l-ai avut descoperind modul de viaţă asiatic şi ce a însemnat pentru tine contactul cu valorile, tradiţia şi istoria milenară a Chinei?
Dan Tomozei: Poate fi un şoc sau poate genera un sentiment de respingere. Sunt momente în care, în China, te simţi ca acasă şi sunt momente în care îţi este greu să asimilezi ceva din comportamentul, cultura, modul de viaţă, modul de a reacţiona şi a adopta o poziţie în faţa unor situaţii. Sunt momente în care doreşti să fii aprope de cei dragi, care trăiesc şi simt la fel ca tine. China, înainte de orice, este un spaţiu imens. Cultura chineză îmbină 56 de culturi, fiecare reprezentând cultura unei minorităţi din cadrul poporului chinez. Poate fi o ofertă, cu posibilităţi infinite, de a avea şansa, aşa cum ai spus, de a descoperi o lume nouă. Pentru un european care calcă pentru prima dată în spaţiul asiatic, aşa cum am fost eu acum un an şi jumătate în urmă, China este şi rămâne o provocare. O provocare pentru mulţi ani de acum încolo.
Când receptăm arta chineză, de multe ori, avem o poziţie distantă faţă de aceasta. Migala, interesul pentru detaliu nu sunt înţelese la adevărata lor valoare. Multe invenţii şi inovaţii au apărut în spaţiul asiatic înainte de a fi cunoscute pe Bătrânul Continent. China este văzută ca un stat comunist şi mulţi din generaţia mea au o reticienţă faţă de acest sistem. Eu pledez pentru libertatea artei. În aceste condiţii ce ne poţi spune despre arta modernă din China care coexistă şi în paralel completează monumentele reprezentative ale acestei culturi milenare, monumente cunoscute în întreaga lume.
O să încep prin a vorbi despre o reprezenatare culturală de actualitate. Beijingul deţine cele mai mari spaţii expoziţionale şi de prezentare a obiectelor de artă din întreaga lume. În Zona Artei 798 am vorbit (n.r. vedeţi articolul Beijing – Zona Artei 798) despre o latură a Chinei pe care puţini ne-am imaginat-o sau cu greu am acceptat-o ca fiind paralelă existenţei noastre. Acolo China vorbeşte despre cultura proprie şi, în acelaşi timp, despre impactul pe care cultura occidentală a avut-o asupra Chinei. China a reuşit să nu demoleze. În Beijing nu au fost demolate câteva zeci de hectare de hale industriale, construite în anii 1950-1970, ci li s-au dat altă utilitate. Pot spune o utilitate magnifică. Sute de artişti expun aici zilnic, iar anual sunt organizate mii de evenimente culturale. Aici statele lumii poartă un dialog politic cu China prin intermediul artelor. Marile concerne economice mondiale plătesc sume imense pentru a avea dreptul de a filma videoclipuri promoţionale.
Partea de cultură tradiţională chineză este cea care atrage cel mai mult. Statul chinez îşi conservă, păstrează şi promovează propria cultură investind anual milioane de dolari. Dincolo de orice, cultura este un brand de ţară. Autorităţile chineze au înţeles foarte bine acest lucru. Intreferenţe culturale există fără îndoială. Reprezentări ale culturii moderne chineze sunt tot mai evidente în întreaga lume. Deschiderea chinezilor, având în vedere că au tot mai mulţi bani, poate fi redată simplu: China este ţara care a făcut cele mai multe achiziţii cu valoare culturală din lume, în ultimii 4 ani. Asta înseamnă că dincolo de obsesia de a achiziţiona bunuri culturale, trebuie să existe şi un procent de pasiune.
Se poate vorbi de o cenzură în cultura şi în arta chineză contemporană? Mă gândesc la câteva nume, reprezentanţi ai artelor contemporane, care sunt receptaţi în presa occidentală ca fiind dezidenţi.
Este o întrebare care intră în zona politică. Aşa cum am mai spus, în mai multe locuri din ţară prin care am umblat pentru a-mi lansa cartea, există trei subiecte tabu în China: politica, religia şi sexul.
Am anumite date din media occidentală dar nu cunosc îndeajuns subiectul. Nu deţin, în paralel, o poziţie a autorităţilor chineze şi asta ar însemna să accept varianta occidentală. Nu sunt de acord să preiau părerea unei singure părţi, măcar şi din punct de vedere jurnalistic. De multe ori, ceea ce scrie presa din Occident este departe de realitatea pe care eu o trăiesc în Beijing.
Aş dori să te referi, în câteva cuvinte, la cartea pe care urmează să o lansezi astăzi la Deva.
„Descoperind China – Beijing” vine în deschiderea unei serii de texte despre China. Sunt poveşti în care prezint Beijingul în câteva ipostaze. Sunt situaţii în care am mers la pas, sunt locuri în care am revenit de două-trei ori încercând să înţeleg, de exemplu, ce vrea să reprezinte un templu, dincolo de valoarea lui istorică. Beijingul este astăzi o mixtură de vechi şi nou. Beijingul se exprimă şi se dezvoltă cu o rapiditate de neimaginat; cel puţin pentru cei din România.
Cartea, dintr-o anumită perspectivă, este o variantă a unui ghid. Un ghid în care nu apar detalii despre costuri şi soluţii turistice, ci despre locurile care trebuiesc neapărat vizitate de cei care ajung în capitala Chinei. Pentru a cunoaşte spaţiul cultural public al Beijingului, a doua capitală culturală a lumii ca poziţie geostrategică, ai nevoie de mult mai mult timp decât un an şi jumătate. În carte am cuprins 30-40% dintre spaţiile pe care le-am vizitat. Sunt secvenţe care pot contura îmaginea culturală a unui centru urban plecând de la muzeee, temple, parcuri sau plimbări prin vechiul şi noul Beijing. Este fascinant Oraşul Interzis, Templul Cerului sau Palatul Imperial de Vară, monumente care sunt înscrise în patrimoniul UNESCO. În carte mă refer şi la mâncarea tradiţională, mâncare pe care o găseşti pe stradă, ca turist, mergând în renumita piaţă Tian Anmen. Sunt locuri care atrag zilnic sute de mii de turişti. Fac, în permanenţă, o paralelă cu România. Sigur, fiecare ţară la dimensiunea ei. În România investiţia în cultură este minimală şi doar la nivel teoretic. Eu prefer varianta chineză. Cea a conservării, promovării şi vânzării culturii spre exterior, ca brand de ţară.
Ai lucrat în România ca ziarist şi cunoşti realitatea de aici. Cunoşti România reală. Cum vezi situaţia României acum, după un an şi jumătate cât ai lipsit din ţară?
România se vede şi de la Beijing. Se vede, din păcate, dintr-o perspectivă nu tocmai plăcută. Autorităţile din România transmit mesaje ciudate, contradictorii şi incoerente.
Înainte să plec din ţară am fost jurnalist de investigaţie. Am avut o atitudine critică faţă de autorităţile din România. Întors în România am constatat că stratul de praf se aşterne tot mai mult în toate oraşele prin care am umblat. Griul pare să revină în viaţa cotidiană a românilor. În aceste condiţii nu am cum să fiu fericit. Nu vreau să afirm că prezenţa mea în România este una temporară. Însă, în condiţiile acestea analizez dacă cei care conduc destinele ţării, indiferent în ce domeniu, fie cultural, politic sau social, înţeleg, de fapt, că ei conduc o ţară. Scuzele că nu sunt resurse sau soluţii nu-i fac să pară mai frumoşi în ochii nimănui. Ei sunt puşi acolo pentru a găsi soluţii şi pentru a transmite celorlaţi soluţiile lor. Din păcate dialogul lipseşte. Acest lucru îl văd şi de la Beijing şi, în ultimile zile, pe televiziunile din România. Este un dialog cu sine, deconectat de la popor. Asta este trauma prin care trece România. La asta adaug o traumă pe care o are fiecare român în parte, o traumă personală dată de negativismul generat de societate. Fiecare individ trebuie să-şi aleagă propriul destin. Atâta timp cât românul nu-şi asumă propriul destin, refuzând să se prezinte la vot, considerând că acest gest este o răsplată negativă dată clasei politice, înseamnă că nu înţelege faptul că de el depinde schimbarea. O schimbare necesară de atâtea ori până când politicienii vor înţelege că trebuie să facă ceva pentru întreaga ţară, pentru populaţie şi nu doar pentru grupul pe care îl reprezintă.
Să nu terminăm dialogul nostru într-o notă pesimistă … Spune-ne ce te-a impresionat cel mai mult în China?
Respectul faţă de oameni. Mă refer aici la respectul autorităţilor chineze faţă de oameni. Cel mai emoţionant a fost faptul că am văzut autorităţi, la cel mai înalt rang în stat, foşti preşedinţi chinezi, actualul preşedintele al Chinei sau actualul premier şi alţi lideri politici vorbind despre România cu un respect pe care aş vrea ca actualul preşedinte al României, actualul Guvern sau viitorii lideri politici să-l folosească în discursul lor când vorbesc despre România mea. Niciodată nu mi-am putut imagina că ajungând la 10.000 de kilometri de ţara în care m-am născut o să aud oameni, cetăţeni chinezi, recitând din Eminescu, Coşbuc sau Alecsandri cu o emoţie şi cu o trăire pe care nu am văzut-o de foarte multă vreme în România, oameni care consideră România un bun prieten. Atunci când constaţi că nu eşti singur într-o ţară cu apropape 1,4 miliarde de oameni asta te face să rezişti departe de ţara ta, te face să ai încredere în tine. Acolo ai alături oameni care după ce au vizitat România, după ce au studiat şi cunoscut România, au trecut în agenda lor scurtă România = Prieten.
Vă mulţumesc şi vă doresc succes în continuare.
Şi eu vă mulţumesc.
Deva, 30 martie 2012
