Descoperind China | Grădina imperială Yuanmingyuan din Beijing

Cine doreşte să înveţe lecţia măririi şi decăderii unui imperiu, lecţie care poate fi translată în oricare dintre aspectele vieţii cotidiene, personale sau la nivel de comunităţi, trebuie să viziteze măcar odată Yuanmingyuan – Grădina strălucirii perfecte sau Grădina eternei primăveri – Grădina Imperială. Este locul din China, nu doar din Beijing, pe care de fiecare dată l-am părăsit întristat, deşi mereu am revenit pentru a învăţa o nouă lecţie despre viaţă, despre istorie, despre cât de puţin poate să însemne un „uriaş” atunci când istoria se întoarce împotrivă-i. Dacă un spaţiu de acest fel, un adevărat Rai pe Pământ, a fost realmente ras de la temelie, atunci nimic, absolut nicio zbatere a omului nu este raţională dacă nu are în vedere distrugerea şi dispariţia. Celor care cunosc, le propun să îşi imagineze Louvrul şi grădinile lui impresionante puse la pământ, arate, incendiate, şi cred că nu este suficientă imaginea dezastrului lăsat în urmă de furia aliaţilor franco-britanici, în 1860.

Povestea Grădinii imperiale începe în anul 1707, în anul 46 de domnie al împăratului Kangsi. Iniţial a avut o suprafaţă de 350 de hectare, din care florile acopereau 160 de hectare. Situată în nord-vestul Beijingului, grădina are două anexe: Grădina Changchun şi Grădina Qichun (Wanchun). Este cea mai mare dintre cele cinci din capitala imperială: Gradinile Jingyiyuan de pe Colina Parfumată, Jingmingyuan de pe Colina Yuquan, Qingyiyuan de pe Colina Longevităţii şi Changchunyuan, toate având, la rândul lor, suprafeţe de zeci de hectare.
Yuanmingyuan a fost un paradis compus din lacuri, căi navigabile, poduri cu arcade spectaculoase, dealuri artificiale şi pavilioane, cărora le-au fost adăugate construcţii cu puternice influenţe arhitecturale europene. În aceste condiţii este de înţeles de ce împăraţii dinastiei Qing au locuit şi au condus imperiul din acest spaţiu al fericirii, până când a fost distrus. Pentru dregătoriile imperiale era folosită partea sudică a grădinii, în timp ce zona de Nord era rezervată exclusiv împăratului, aici fiind un sanctuar al florilor exotice rare şi al copacilor aduşi din diferite părţi ale ţării şi lumii.
Suprafaţa construită a grădinii era de peste 150 de hectare, turnurile, terasele, pavilioanele, sălile, coridoarele, pagodele şi podurile putând rivaliza oricând ca valoare cu „Oraşul Interzis” – Palatul Imperial. Pentru realizarea acestora au fost selectaţi cei mai pricepuţi arhitecţi şi meşteri ai imperiului, ei având sarcina de a studia diferite stiluri arhitecturale şi de a reproduce numeroase locuri importante din imperiu, fie că a fost vorba de munţi, văi, cursuri de ape sau lacuri. Cea mai faimoasă reproducere de aici este aceea după Lacul de Vest din Hangzhou, din Sudul Chinei.
Aşa cum am spus, Grădina Imperială a cuprins zeci de clădiri în stil european. La Beijing au fost aduşi meşteri iezuiţi cu mare faimă în epocă, între care Giuseppe Castiglione sau Michel Benoist, angajaţi de împăratul Qianlong să realizeze clădiri exotice pentru lumea asiatică. Chiar şi aşa, mai mult de 95% dintre construcţii au reprezentat esenţa culturii şi stilului ahitectonic chinez. Au mai existat şi câteva clădiri în stilul tibetan şi mongol, reflectând diversitatea culturală din perioada dinastiei imperiale Qing.
Yuanmingyuan a fost, dincolo de toate, un veritabil muzeu de artă, în ea fiind păstrate capodopere, antichităţi, documente, lucrări sau colecţii originale după importante opere ştiinţifice, literare și medicale. Iată de ce, este de înţeles revolta manifestată de Victor Hugo care, într-o scrisoare trimisă la 1861 (o copie este expusă publicului), condamnă distrugerile inimaginabile efectuate de corpurile expediţionare franco-britanice, considerate „trupe barbare”.
Din fericire, sau dimpotrivă, până astăzi au fost păstrate imagini ale epocii de aur reprezentând grădiniile imperiale, unul dintre albumele achiziţionate fiindu-mi mărturie solidă în sprijinul pledoariei marcate de tristeţe. Este greu de închipuit ce poate determina o decizie care să conducă la incendierea grădinii, la bombardarea clădirilor, așa cum spuneam, adevărate opere de artă, care ridicau grădina la rangul de Rai al imperiului.
Devenit simbolul actualului ansamblu, Ruinele Turnului de apă sunt umbra unei superbe fântâni în stil european, cu arcade din blocuri de marmură, peste care trona un uriaş cap de leu. În faţa arcadelor, căderile de apă se făceau pe şapte cursuri, realizând fără îndoială, pentru mijlocul de secol XVII, o imagine spectaculoasă.
Sala „Păcii naţionale” este o altă construcţie care astăzi nu îți lasă nici cea mai mică şansă să îţi imaginezi grandoarea de altă dată. A fost cea mai mare construcţie în stil european de aici, fiecare etaj având câte 11 încăperi. Accesul se făcea direct la etaj cu ajutorul a două scări amplasate stânga-drepta, care înconjurau un superb bazin în care apa era furnizată prin 12 statuete – capete de animale cu corp uman – reprezentând cele 12 zodii chinezeşti. La fiecare două ore, câte una dintre statuete arunca apă, aşa încât trecătorii puteau cunoaşte ora exactă din zi sau noapte. Sala principală a clădirii a fost realizată după multe consultări cu specialişti europeni, fiind aduse cele mai preţioase şi moderne furniturile ale lumii, ca o dovadă de comunicare culturală.
„Pacea celor nouă continente” a fost localizată în vestul grădinii şi era reprezentată de nouă insule ridicate pe un imens lac artificial, legate între ele prin coridoare a căror suprafaţă a fost de 70 de mii de metri patraţi. Numele dat acestui loc avea legătură cu dorinţa de pace între popoare, securitatea în această lume şi stabilitatea puterii imperiale. Acesta a fost locul preferat al împăratului Yongzheng.
„Lumea fericirii pe Insulă” este o altă locaţie distrusă, dar, din fericire, astăzi, refăcută. Originalul a fost un templu dedicat zeului mărilor, reprezentat de o construcţie cu trei braţe, similar tridentului purtat de Neptun. În grădina templului s-au aflat nouă turnuri şi un pavilion central cu peste 2.000 de statuete ale lui Buddha şi 30 de pagode dedicate acestuia, azi dispărute.
Yuanmingyuan a fost cea mai renumită grădină imperială din istoria Chinei, încât numeroase rapoarte ale misionarilor ajunşi la curtea împăratului au consemnat frumuseţea şi bogăţia de aici. Iată de ce, acest, cândva, Rai pe Pământ se bucura de o deosebită reputaţie nu doar în Asia, ci şi în Europa. Însă, în octombrie 1860, măreţia grădinii avea să fie ştirbită, batjocorită şi distrusă cu brutalitate de forţele aliate franco-britanice. În câteva zile, zeci de construcţii din piatră şi lemn, sute de hectare de spaţii verzi, flori şi copaci, au fost distruse, apoi incendiate. După 40 de ani, în anul 1900, Alianţa celor Opt Naţiuni a repetat tragica ispravă, aşa încât, nemaiavând nicio şansă de reabilitare, dinastia Qing decide, în 1904, scoaterea grădinii de sub protecţia imperială, fiind abandonată definitiv.
Începând cu anul 1988, Grădina strălucirii perfecte avea să fie declarată obiectiv protejat, de importanţă naţională, an în care Consiliul de Stat al Chinei a decis ca parcul să fie deschis publicului.

Text apărut în volumul „Descoperind China – Beijing„, Editura Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu, 2012

Despre Dan Tomozei

gazetar din România
Acest articol a fost publicat în Descoperind China. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.