Este posibil ca, încet-încet, românii să (re)înveţe că România este un stat mărunt al estului european, într-un spaţiu de confluenţă culturală, economică și religioasă permanent neinteresant pentru „marea istorie”, cu lideri lipsiţi de forţă şi viziune, în cele mai multe cazuri, incapabili să coaguleze naţiunea. Iată de ce, este tot mai dificil să constat că suntem constrânși să acceptăm realitatea tot mai sumbră a prezentului, în care, dincolo de tensiunile aflate la graniţă, mai nesuferite sunt bătăliile interne, decupate din perioadele în care domniile se obţineau prin crime, trădări şi dependenţa de înalte porţi. În aceste condiții, un dialog pe marginea a ceea ce ar trebui să însemne „Proiectul România” este greu de imaginat în agenda imediată a liderilor de azi.
Un adevăr istoric este adevărat doar o singură dată. Carl Schmitt, autorul acestei idei, este posibil să fi avut în vedere inclusiv opţiunea rescrierii istoriei ori de câte ori situaţia o cere, eludând argumente, situaţii şi realităţi, cu scopul de a gravita în cercurile de interes și influență ale momentului. Aici se înscrie, cu certitudine și actualul Lucian Boia, unul dintre cei pentru care demitizarea României a trecut mult dincolo de știință și realitate, istoria devenind o preocupare iremediabil ancorată în frustrările personale. Domnul Boia, dincolo de succesul cu care este creditat de cei care au contribuit cu sârg, după 1990, la discreditatea României, este similar liderilor politici. Pentru că nu are prea mult bine de adus țării, face rău cu peste măsură. Domnia sa nu oferă argumente pentru o reconstrucție internă, însă oferă argumente celor care înjură România, făcând asta cu o bucurie care trădează insuccesele tinereții. Domnul Boia se construiește pe sine, susținut de filozofii locali la modă, tinzând spre o glorie de tip Pavel Coruț, dar în direcția opusă. Dacă P. Coruț „luptă” cu gugulanii din afară, L. Boia îi găsește pe teritorul României, îi cauționează și înarmează cu argumente logice desprinse din fantezia unei lumi personale. Dacă analizezi cu atenție judecățile domnului Boia, observația finală este una singură: auto-contrazicerea, auto-anularea propriilor afirmații. Fie și numai comparația personalităților Regelui Mihai I de România cu cea a Președintelui Ion Iliescu este suficientă pentru a clarifica excepția de la decență în care se încadrează istoricul ale cărui argumente pornesc mereu de la imaginarul „dacă”, nicidecum de la fapte, date, documente, realități.
Democrația prost înțeleasă în România face, iată, posibilă apariția unor personalități de nivelul domnului Boia, un confrate al moldovenistului Vasile Stati, autor al amuzantului dicționar de arhaisme și regionalisme moldovenesc-român. Când instituțiile unui stat nu mai sunt capabile să controleze astfel de derapaje, în ciuda celor care vor clama teoria cenzurii, discuția despre stat este una derizorie, lipsită de substanță și înțeles.
Fără a căuta să jignesc vârsta și persoana, „fenomenul” Boia se înscrie în demagogica la modă a începutului de secol XXI, în care Demnitatea, Integritatea, Onoarea, Libertatea și Decența se doresc construite prin înșăși lipsa de demnitate, integritate și onoare, transformând și definind libertatea și decența după caz. Iată de ce, cu două excepții de notorietate publică (foștii miniștri Adrian Cioroianu – Externe și Mircea Miclea – Educație), politica românească a continuat o evoluție consacrată în ceea ce se cunoaște sub denumirea „Carlistă”.
Făcând un salt în timp, dar și o paralelă, anii de după 2004 (mai precis mandatele actualului președinte) par să fie o copie a perioadei de domnie a Regelui Carol al II-lea, coincidența mergând până și la numărul anilor. În cele două decade: 1930 – 1940 (Carol al II-lea), 2005 – 2014 (Traian Băsescu), România a avut parte de crize economice și financiare. La fel ca și Carol al II-lea, Traian Băsescu a fragilizat partidele și sistemul politic, folosind diverse scheme pentru a instala la guvernare grupări lipsite de forță parlamentară. Să vorbești despre corupție în cele două regimuri este la îndemână, cum de altfel este la fel de ușor să identifici cauzele care au condus la deteriorarea internă sub influența internațională, cu o contribuție semnificativă a celor doi lideri.
Se cunoaște faptul că, în ciuda conspirațiilor și jocurilor politice jucate intern și extern, pe fondul abdicării și fărâmițării României Mari, Carol al II-lea a părăsit țara, iar după Al Doilea Război Mondial a murit în exil, nu înainte de a se căsători cu metresa Elena Lupescu.
De partea cealaltă, nu se cunoaște încă modul în care va sfârși viața politică a președintelui Traian Băsescu, însă, avem suficiente argumente ca să căutăm variante, în condițiile unei atât de interesante replici politico-istorice.
Obsesia aplecării asupra contextului, nicidecum asupra textului, atât de bine argumentată de Constantin Noica încă din anii ’70, pare să nu fie conștientizată de elita românească a începutului de secol XXI. Nici măcar filozofii la modă, revendicați din Școala de la Păltiniș, nu dau semne că reușesc să se desprindă de avalanșa gunoiului social consumist. Când filozofi de talie națională găsesc vreme să analizeze lungimea fustei unei metrese, când explică și justifică aberații politice, în absența unui proiect, țara este lipsită de bază.
Când cei care ar trebui să discute exclusiv în termeni diplomatici, de ținută, ajung să manelizeze instituțiile de forță ale unui stat, este cu mult mai greu să identifici prima fisură din zid, pentru o necesară consolidare. Ca un butoi care curge printre doage, statul nu poate să fie un acumulator și promotor de resurse, câtă vreme lemnarii, fierarii, dogarii și ciubărarii au alte preocupări decât cele în care se pricep cel mai bine. Câtă vreme nu au capacitatea de a înțelege singuri, este greu să explici unui marinar, unui filozof, unui istoric, unui politician sau chiar unui preot, că apariția în tiraje substanțiale dar ieftine nu asigură întâlnirea cu destinul cititorului. Cel din urmă, la acest preț, distinge între o elită intelectuală și o nulitate la fel de mult cum un elefant face diferența între un gândac sau o furnică, atunci când face un pas înainte. Chiar disprețuind conștient postura intelectuală, elitele nu vor reuși să ajungă la înțelesul maselor, dincolo de o maimuțăreală lipsită de sens, netarghetată, eclipsată a doua zi de o altă prestație mult mai ridicolă.
În tot acest timp, publicul, cochetând zi de zi cu noua elită manelizată comportamental, înțelege că a fi președinte, premier, ministru, medic, profesor, preot, filozof, istoric, militar etc. este o chestiune la îndemâna oricui. De ce nu și-ar stabili o țintă personală pentru una dintre aceste funcții, primul pas fiind acela de a combate aprig, agresiv și semi-analfabet orice și pe oricine? Când liderii au pierdut respectul și diplomația publică, instituțiile statului devin exclusiv argumente organice ale sistemului social cangrenat funcțional. Un sistem în care elitele, atâtea câte mai sunt, nu mai îndrăznesc să se afirme decent în fața valului de impostură de la toate nivelurile, în care principala preocupare a devenit distrugerea, nicidecum contribuția, este un sistem aflat în colaps moral.
Iată de ce, dialogul pe marginea PROIECTULUI ROMÂNIA trebuie demarat urgent, pornind de la valoarea adăugată. Preocuparea cvasi-generală negativistă a societății românești, justificată și prin cele arătate anterior, trebuie schimbată în profunzime, transformând frustrarea în motivație personală, iar mai departe în motivație de grup.
Când componenta socială va fi transformată din pomană în răsplată, românii vor face primul pas în afara dependenței mentale de neputință. Cu excepția situațiilor limită, nici măcar statele socialist-comuniste nu acordă ajutor social pentru simplul fapt că exiști, așa cum se procedează în România. Pentru un venit minim, hrană, îngrijire medicală de bază, cetățenii, în mod obligatoriu, trebuie să presteze un serviciu social, însă, politicienii nu îndrăznesc să își deranjeze electoratul dependent-captiv, educat în limitele strâmte ale pomenilor ocazionale sau la termen.
Educația, sănătatea și protecția sunt elementele minimale necesare unei societăți construite pe baze realiste, pentru care România are și consumă resurse, însă rezultatele sunt la limita dezastrului. Un dezastru pentru care nimeni, de 25 de ani, nu este responsabil. Statisticile alarmante, singurele care apar în mesajele oficiale, nu sunt urmate de schimbări și decizii eficiente, asta tot ca o explicație a haosului existent la nivelul elitelor conducătoare, elite în mare parte lipsite de profunzimea necesară pentru a înțelege lumea în care trăim. O lume în care statul nu mai este dependent de capitala proprie, în care existența sau dispariția statului pot fi raportate direct la încrederea de care se bucură liderii.
Când un partid politic, oricare ar fi el, va înțelege că încrederea, demnitatea și rezultatele pot fi transformate într-un vot fidelizat, societatea românească se va schimba, iar responsabilitatea față de strada, localitatea și țara numită România va deveni parte a unui proiect asumat de toți, ca parte a unui tot unitar, nu doar ca efect al culorilor sau alianțelor politice efemere. Pentru asta însă, un lider, un partid politic trebuie să își asume rolul și un proiect pentru România, în care prioritățile să fie cele naționale, ale maselor și nu ale grupurilor, în care viitorul să fie gândit și asumat azi, ca parte a moștenirii pregătite, acum, pentru mâine.
