„Am rămas marcat de toate etapele prin care am trecut şi îmi pare cu atât mai înspăimântătoare această lipsă de orizont. Nimeni nu propune nimic, politicienii se acuză unii pe alţii că sunt hoţi, că fură. Sinistra Securitate a dispărut, în schimb, manierele ei se perpetuează. Pe mine m-a impresionat cumplit un „amănunt” care spune totul despre această epocă: în vară, după Referendum, mulţi oameni au fost obligaţi de procurori să jure cum au votat, pe Biblia pusă pe capota maşinii. Mai tristă decât atât nu mi s-a părut decât, cu ani în urmă, o demonstraţie a actorilor.” – AUGUSTIN BUZURA
„În momentul de faţă, România este o ţară fără proiecte”
INTERVIU REALIZAT DE MAGDALENA POPA BULUC pentru COTIDIANUL ÎN FEBRUARIE 2013
Ultimul dumneavoastră volum publicat, „Nici vii, nici morţi”, „ilustrează poate cel mai bine crezul gazetarului care opune adevărul oricărei retorici”, demascând „mascaradele politice ale momentului”. Semnifică el, oare, starea de adormire în care trăim?
Aş zice că trăim într-o confuzie, într-o mare derută, oarecum explicabile, ele fiind consecinţa istoriei ţării noastre după ultimul război. Revoluţia, în loc să clarifice lucrurile, ne-a băgat şi mai mult în ceaţă. Unde au dispărut adevăratele valori ale naţiei, nu ştiu. În loc să ne solidarizeze în jurul unor proiecte, aşa cum s-a întâmplat în alte ţări, cu care înainte de 1989 împărtăşeam aceeaşi soartă şi aceeaşi viaţă de lagăr, intelectualii noştri ne-au dat proba celei mai crase mediocrităţi. În loc să ridice nivelul discuţiilor politice, l-au scăzut, lăsându-se contaminaţi de discursul gol al politicienilor cărora li s-au subordonat. În momentul de faţă, România este o ţară fără proiecte, adică fără direcţie şi fără perspectivă.
Tot dumneavoastră eraţi cel care mărturisea „cartea nu mai interesează (…) şi mai brutală decât criza economică mi se pare criza morală”.
Am mai spus-o: ne aflăm într-o criză morală cumplită din care nu-mi dau seama când vom putea ieşi. Dincolo de asta, dacă dăm crezare celor care s-au ocupat de psihologia noastră -, suntem un popor gregar. Cum e ciobanul, sunt şi oile. Vă daţi seama ce pustiu de bine ne-au făcut guvernanţii lăsând cele două lucruri esenţiale pentru societate, educaţia şi sănătatea, pe ultimul plan. Medicii trăiesc între suferinţa de a nu face nimic şi frica de a face ceva, între a ajuta şi a se expune riscului de a-şi rata cariera, aşa cum s-a întâmplat nu de mult la Spitalul de Urgenţă „Floreasca”, unde profesorului Brădişteanu i s-a adus la cunoştinţă pe cine are voie să trateze şi pe cine nu. Mai demult, la întreruperile de sarcină asistau procurori şi miliţieni. În condiţiile de azi, pentru a asigura bunul mers al actului medical, miliţienii pot fi supliniţi de jandarmi. Din păcate, în România trăieşte cine are zile, şi toţi suntem la mila Celui de Sus. Multe sunt, însă, şi suferinţele culturii. Iar când vine vorba despre cultură, politicienii fac tot ce le stă în putinţă să o reformeze, adică să o minimalizeze. Evident, cu sprijinul unor intelectuali de frunte. De la un popor care nu este sănătos fizic, moral şi intelectual nu poţi avea mari aşteptări. Flămânzii nu au cum să apere democraţia şi libertatea. România este o ţară umilită şi trei sferturi dintre locuitorii ei sunt reduşi la condiţia de neom. Marile noastre probleme naţionale au devenit ce mâncăm azi, cum ne îmbrăcăm de azi pe azi, cum plătim dările.
Sunteţi un scriitor obsedat de spaţiul în care trăiţi, dar totodată un spectator la mulţimea de catastrofe la care asistaţi, „unde se aud din ce în ce mai des cătuşele istoriei”. Afirmaţi: „De pe sticlă s-a condus şi se conduce ţara, de acolo s-a pronunţat justiţia, acolo s-au frânt destine, s-au conturat biografii false, ţara ajungând un rai al neisprăviţilor şi al hăitaşilor”. Dumneavoastră sunteţi într-adevăr unul dintre adevăraţii dizidenţi. Cum este posibilă, azi, noaptea spirituală în care ne adâncim, cu fiecare zi, mai mult?
Având o vârstă destul de înaintată – 75 de ani -, am cunoscut toate epocile, începând de la Carol II-lea, continuând cu Horthy, în Ardealul de Nord, cedat ungurilor prin Diktatul de la Viena, apoi cu comuniştii, cu Gheorghiu-Dej şi toţi ceilalţi. Am rămas marcat de toate etapele prin care am trecut şi îmi pare cu atât mai înspăimântătoare această lipsă de orizont. Nimeni nu propune nimic, politicienii se acuză unii pe alţii că sunt hoţi, că fură. Sinistra Securitate a dispărut, în schimb, manierele ei se perpetuează. Pe mine m-a impresionat cumplit un „amănunt” care spune totul despre această epocă: în vară, după Referendum, mulţi oameni au fost obligaţi de procurori să jure cum au votat, pe Biblia pusă pe capota maşinii. Mai tristă decât atât nu mi s-a părut decât, cu ani în urmă, o demonstraţie a actorilor. După tot ceea ce au făcut ei ca ţara noastră să fie cunoscută în străinătate, îi vedeai înşirându-se pe Bulevardul Magheru, încovoiaţi de umilinţa situaţiei în care erau puşi. Eu trag nădejde că tinerii care sunt acum la conducerea ţării vor înţelege că trebuie să înceapă să schimbe lucrurile în învăţământ, în sănătate, în cultură şi în sport. Căci numai aşa vor reuşi să pună ţara pe picioare. Altfel n-au nicio şansă. Istoria îi va condamna. De la un popor necivilizat, incult, bolnav, flămând nu poţi aştepta mare lucru. Şi, aşa cum vă spuneam, cel mai grav lucru, în momentul de faţă, este pierderea demnităţii. Goana după firmanele de la Bruxelles arată un mod lamentabil de a gândi politica şi de a-ţi manifesta respectul faţă de cei ce te-au votat.
„Umilinţa în care trăim azi în faţa Occidentului mă descumpăneşte”
Pe vremea Răposatului, eram terorizaţi de internaţionalismul proletar. După Revoluţie, aceiaşi care au fost internaţionalişti proletari, bine organizaţi de Brucan, au ajuns automat mari europeni uitând că aparţin unui popor care i-a crescut, le-a asigurat instrucţia, învăţământul gratuit şi şansa de a studia, totuşi, şi în străinătate. Umilinţa în care trăim azi în faţa Occidentului mă descumpăneşte. Pe vremea lui Stalin şi a celor care i-au urmat, cea mai mare acuză care ţi se putea arunca era: „eşti antisovietic”, „anticomunist”. Acum, tot nişte activişti, cu mai multă sau mai puţină carte, te acuză că eşti antiamerican, antioccidental. Câteva nulităţi ţin această balanţă. Am participat în perioada imediat postrevoluţionară la întâlnirea de la Innsbruck, unde s-a pus problema intrării României în Consiliul Europei. La acea întâlnire, o personalitate, altminteri importantă pe la noi, a cerut asistenţei să nu fim primiţi în acest organism. Şi atunci a intervenit ambasadoarea Suediei şi i-a replicat uluită: „Cum vă puteţi ridica împotriva ţării dumneavoastră?”. Aceeaşi replică, dacă vă amintiţi, s-a făcut auzită recent, la Bruxelles: „Cum puteţi fi împotriva ţării dumneavoastră şi să minţiţi?”. Referindu-mă, însă, la popoarele mici, îmi amintesc de finlandezi, care li s-au opus ruşilor, cât de mari şi puternici erau ei, au câştigat înfruntarea, dar mai ales respectul lumii întregi. Am o vârstă, lupt cum pot cu neajunsurile ei, ştiu că dispar lumi, universuri, că tot ce există este sortit morţii, dar trist este că, înainte de a te ucide Inevitabila, te înving prostia, nedreptatea şi agresivitatea. Ca ardelean, care am cunoscut prea bine Diktatul de la Viena, m-am gândit de multe ori cum de nu le-a picat mâna celor care au acceptat Diktatul, lăsând ţara fără o parte din Transilvania, fără o parte din Moldova, fără o parte din Bucovina, fără Cadrilater. Pentru ai noştri, de câţiva ani încoace, important este numai ce fac alţii şi ce spun alţii despre noi. O viaţă teatralizată la maximum. O încurajare dinspre Fondul Monetar Internaţional, un zâmbet din partea Marelui Licurici, părerile nu ştiu căror doamne de la Bruxelles cântăresc mai mult decât opinia şi votul unui întreg popor.
Asta s-a întâmplat atunci, dar ce părere aveţi despre ce se întâmplă astăzi?
Am colaborat multă vreme cu un profesor care cunoştea Transilvania şi Evul Mediu mai bine decât oricine altcineva: academicianul David Prodan, unul dintre marii istorici ai României, care-mi spunea: „Cu ungurii, de la 1866 încoace, este foarte greu de discutat istorie”. Ca să nu mai vorbim de Trianon. Autonomia este doar un prim pas în marele şi utopicul lor proiect. Adevărul este că îşi cunosc foarte bine partenerii de coaliţie, cumplita foame de avuţie şi iresponsabilitatea acestora.
Ce să negociem, când la doi paşi de România, atât la Szeged, cât şi la Debreţin, nu există în niciun hotel niciun post de televiziune românesc pe lângă atâtea în limbile arabă şi rusă?
Mai adăugaţi că, la liceul ”românesc” din Gyula, doar româna se predă în limba română, în timp ce tot restul disciplinelor, în limba maghiară. Ar fi o catastrofă dacă le-am aplica maghiarilor din România reţeta ungară. Fapt este că noi nu avem o politică de stat pentru apărarea limbii noastre, a civilizaţiei şi valorilor culturale. Am avea de învăţat de la unguri îndârjirea cu care îşi apără limba şi cultura. Dar, într-o ţară ca a noastră, despre care nu se ştie sigur dacă mai există, din moment ce a ajuns să-şi vândă nu numai bogăţiile, ci şi trecutul, istoria, tradiţiile şi limba pentru nişte banale voturi, este greu să speri la ceva bun. Ungurii vând şi pământ pentru cei care vor să fie înmormântaţi în pământul ţării, în Ungaria. Pe câtă vreme, pe unii dintre noi îi enervează până şi imnul naţional. Ca să nu mai vorbim de ziua naţională: vara este prea cald, iarna este prea frig ca să o sărbătorim. În general, trebuie să găsim o zi neutră care să nu însemne pentru nimeni nimic. Cât despre maghiarii din România, îmi aduc aminte că regretatul Fănuş Neagu, întrebat odată în glumă, înainte de Revoluţie, ce ar vrea să fie, a răspuns: „ungur din România”. Mergând pe aceeaşi logică, probabil că acum, după atâta democraţie, nici n-ar mai vrea să vorbească româneşte.
Textul integral AICI
