COMENTARIU – Sentimentul neputinţei legale

România ar trebui să se trezească la realitate după decizia Curţii Constituţionale de invalidare a referendumului organizat pentru suspendarea preşedintelui Traian Băsescu. De la badea Ion, din cătunul prin care mai trec doar păsările cerului, şi până la preşedintele reconfirmat în funcţie, România are o singură şansă: revenirea din minciuna construită permanent, în realitate. Tot ceea ce trăieşte poporul român de mai bine de 22 de ani este rezultatul unei minciuni permanente acoperite de o altă minciună, mai mare, aşa încât denaturarea realităţii a devenit un mod de viaţă, care a ajuns irespirabil la toate nivelurile societăţii. Nimic nu mai este ce părea să fie, nimic nu mai reprezintă garanţia stabilităţii, onestităţii, adevărului. Totul este o confirmare a dezastrului economic, social, cultural, sportiv, moral.
Rezultatul oficial al referendumului, pentru că doar el contează, face parte din spectacolul absurd pe care România îl oferă lumii, nu doar propriilor locuitori. Din ţara modelelor economice, sportive, a elitelor politice şi culturale, România a devenit sinonimul unui sistem de care dacă poţi să profiţi, bine, dacă nu eşti sfătuit să eviţi contactul. Toate astea sunt rezultatul a 22 de ani de administrare dezastruoasă, inconştientă. Referendumul s-a dovedit a fi un dezastru nu atât ca rezultat ci mai ales ca organizare. În fond, totul a fost o confirmare a ceea ce este azi România: o ţară cârpită, la care se adaugă câte ceva, la nevoie, niciodată permanent şi conştient de urmări.
România a demonstrat, dacă mai era nevoie, că este bazată pe legi strâmbe, injuste, care dau mereu câştig de cauză celor care se fac vinovaţi de abuz, aşa cum evident este comportamentul preşedintelului Traian Băsescu. Într-o ţară normală, textul Curţii Constituţionale din 6 iulie 2012, în care se arată că „Preşedintele României, prin comportamentul său politic, şi-a asumat public iniţiativa luării unor măsuri economico-sociale, înainte ca acestea să fie adoptate de către Guvern, prin asumarea răspunderii, poate fi reţinut ca o încercare de a diminua rolul şi atribuţiile primului ministru”, ar fi fost suficient pentru o demisie din funcţie. Dar România nu mai este de multă vreme o ţară normală. Într-un stat cu oameni politici, nu saltimbanci, o declaraţie asumată publică devenea religie, dar în România nici măcar Biserica nu mai este ce trebuie să fie. Prin urmare, sucirea şi răsucirea până la ridicol a celor mai înalţi lideri în stat, interimari sau suspendaţi, aleşi sau numiţi, nu face decât să ofere un exemplu pentru generaţiile tinere tot mai dispreţuitoare la adresa ţării în care trăiesc, tot mai străine de trecut şi rădăcini. Într-un stat normal, strategii, analiştii, comentatorii politici sau economici au un discurs sobru, inteligent, conectat permanent la argumente, însă România a pierdut şi aici de multă vreme contactul cu realitatea, cât timp miştocăreala şi discursul abuziv au devenit regulă generală.
România are nevoie de o trezire generală la realitate, de o asumare a drumului închis pe care a pornit şi de care se izbeşte inconştientă, plină de sângele rănilor care par să nu mai doară, dar care acoperă viitorul, obturează viziunea şi luciditatea liderilor. Însă, în condiţiile în care noile generaţii de politicieni, de procurori, de analişti, de specialişti etc. promovaţi clientelar sunt primii care lovesc cu capul în zidul viitorului, este greu de imaginat o altă soluţie decât cea a constrângerii, în care regulile vor fi scrise, din păcate, de cei care vor avea tupeul de a se impune dincolo de normele legale, chiar şi cele strâmbe, existente.