COMENTARIU | Şi totuşi, care este direcţia României în relaţia cu China? (II)

În vreme ce blocul vest-european caută să întreţină şi să dezvolte relaţiile economice cu China, în condiţiile în care Turcia, Bulgaria şi Ungaria (doar trei exemple) atrag tot mai mari investiţii chineze în zona de Est, România nu reuşeşte de ani de zile să depăşească etapa declaraţiilor de intenţie, a negocierilor pe proiecte şi contracte, care nu de puţine ori au dus la iritare partea chineză.

Ce îşi propune România în relaţia de parteneriat cu China, dincolo de rateurile de contact la cel mai înalt nivel, este greu de stabilit cu exactitate. Mesajele politice de la Bucureşti sunt aceleaşi de aproape trei ani, asta arătând că batem pasul pe loc, din acest punct de vedere România reuşind să bată toate recordurile de ineficienţă. Fără excepţie, delegaţiile care ajung la Beijing în numele Guvernului de la Bucureşti, oricare a fost el în ultimii ani, au listat aceleaşi teme: Consulat românesc la Beijing (greu de imaginat în ce condiţii se lucrează de mulţi ani de zile), Institut Cultural Românesc la Beijing, redeschiderea liniei aeriene Beijing – Bucureşti (închisă în 2003), deschiderea unei filiale a Camerei pentru Industrie şi Comerţ Bucureşti şi, evident, dezvoltarea relaţiilor economice bilaterale. Totala disponibilitate manifestată verbal de partea română s-a izbit de opacitatea şi blocajul din realitatea de acasă, aşa încât relaţiile nu au deloc sprinteneala dorită, iar proiectele au rămas doar chestiuni teoretice. Într-o lume care dezvoltă relaţii privilegiate cu China, România pare să nu sesizeze pierderile pe toate planurile. Mule sunt personajele aflate într-un blocaj evident (privit inclusiv din interiorul sistemului diplomatic), care nu par să înţeleagă minimal realităţile chineze, sau, dacă le înţeleg, par să acţioneze cu intenţie într-o direcţie opusă modelului şi etichetei asiatice. Iată de ce, este greu, dacă nu imposibil, să ai aşteptări realiste fără o necesară şi cât mai urgentă schimbare de situaţie. Pentru că nimeni nu mai poate avea niciun fel de justificare pentru contracte de miliarde de dolari pe care România le trenează acasă, pentru delegaţii guvernamentale (declarate misiuni economice) care vin pregătite la cel mai ridicol nivel, din toate punctele de vedere. În mod necesar, cineva produce rapoarte, pe multiple direcţii, cu privire la activitatea şi rezultatele celor care sunt angajaţi de statul român să îi reprezinte interesele, or aici sunt două aspecte: ori rapoartele sunt picturi menite să acopere o realitate dură, ori acestea nu ajung niciodată acolo unde trebuie pentru a se schimba ceva. Ar mai fi o a treia variantă, pe care doresc să nu o iau nicicum în calcul, aceea a dezinteresului (co)interesat faţă de relaţia cu China, greu de probat, câtă vreme există şi explicaţia „din prostie”.
Potrivit declaraţiilor lansate de premierul Victor Ponta, în acest an, Guvernul de la Bucureşti intenţionează să realizeze o vizită oficială la Beijing. Ar fi prima, după cea prezidenţială din anul Olimpiadei, 2008. Oricum ar fi, socotind şi după rezultatele vizitei făcute de fostul premier Emil Boc în 2011, România are o serie de teme nefinalizate acasă şi la Beijing, pe relaţia cu China, suficient să te întrebi: ce cauţi aici? Aici fiind China, un stat extrem de aliniat la reguli, formate şi tradiţii pe care, dacă nu le cunoşti, eşti ca Alice în ţara minunilor: rămâni minunat toată viaţa . dar atât! Pentru că numai aşa poţi traduce afirmaţiile fostului premier care, recent, declara că abia acum (anul 2013) se văd rezultatele vizitei sale în China (2011), deşi discuta, din nou, despre vechile intenţii de proiecte. Şi unde? Pe aceleaşi obiective care nu s-au concretizat nici înainte de vizita sa, nici după, şi nu vor fi realizate prea curând, câtă vreme România vine la întâlnirile de afaceri fără studii, fără proiecte, fără idei clare, dar mai ales fără să înţeleagă, aşa cum am spus, că nu este singura ţară în competiţia pentru investiţiile şi parteneriatele chineze.
Revenind, care ar putea fi temele pe care o vizită guvernamentală românească le-ar putea prezenta în China, câtă vreme, numai în acest an, după instalarea noii echipe la cel mai înalt nivel, delegaţiile se succed cu o viteză uluitoare, în urma lor fiind semnate contracte de sute şi miliarde de dolari? Fireşte, pentru mulţi bugetari şi afiliaţi politici ai Guvernului Ponta este o şansă de a vedea pentru câteva zeci de ore China, pentru ca apoi să plece acasă cu convingerea că sunt experţi în domeniu. Nu vor fi nici primii, nici ultimii, cu atât mai puţin cei din Ministerul Economiei şi Comerţului care fac regulat traseul pentru motive greu de înţeles dincolo de birocraţie, diurne şi deconturi. O zguduitoare stare de auto-complacere, de suficienţă, de specializare la locul de muncă, de proastă superioritate domină 95% din trimişii sau aflaţii la post la Beijing, iar asta, se vede şi se simte. Şi nu doar de românii care trăiesc în China, dar, din păcate, şi de chinezii care înţeleg tot mai bine că România nu va depăşi prea curând comunicarea la nivel de sarmale, mici, vin şi bancuri deplasate pentru eticheta locală. Ca şi cum doar despre asta este vorba, în timp ce oficialii chinezi discută despre aprofundarea, consolidarea şi dezvoltarea schimburilor economice şi culturale, de înţelegere şi utilizare în comun a diferenţelor pentru a reuşi identificarea unor răspunsuri comune în faţa provocărilor globale. Un discurs pe care diplomaţii români, angajaţii şi trimişii guvernamentali la Beijing îmi lasă impresia că îl înţeleg doar la nivel de dicţionar, dar nu mai departe. Cumva, nici nu ai cum să ridici mai mult ştacheta pretenţiilor, câtă vreme principala preocupare o reprezintă vizitele de turism şi cumpărături, pentru ca apoi să te prezinţi la „seminariile” economice cu ochii injectaţi, şifonat şi duhnind a alcool şi transpiraţie, fireşte, vinovată fiind diferenţa de fus orar (pentru necunoscători, de cinci ore vara, de şase iarna). O diferenţă care, în timp real, este de cel puţin 20 de ani, perioadă în care China a avansat şi depăşit cu cel puţin 100 de ani nivelul şi standardele românului şi României. Pentru că pentru omul de rând, fie el din România, China sau Australia, tot ce contează este ceea ce se face, nicidecum ceea ce se spune că se va face. Iar în vreme ce multe ţări construiesc solid, cu beneficii clare şi imediate în relaţia cu China, România chibiţează, justificând cu argumente similare celor invocate de prea multe ori şi în relaţia cu Uniunea Europeană: alţii nu ne lasă! Ca şi cum trebuie să ceri voie să păstrezi un prieten care s-a dovedit devotat şi loial (am numit aici China) care continuă să privească cu admiraţie la istoria unui popor mic, dar cu o istorie şi o cultură bogată, aşa cum este România.

REFERINŢE >>>
COMENTARIU | Şi totuşi, care este direcţia României în relaţia cu China? (I)

Despre Dan Tomozei

gazetar din România
Acest articol a fost publicat în Analize - Comentarii. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.