De Nicholas D. Kristof (text apărut în anul 1993)
În urma cu 20 de ani, în noiembrie – decembrie 1993, Nicholas D. Kristof realiza una dintre cele mai bune analize și predicții cu privire la dezvoltarea Republicii Populare Chineze. Citită la distanță de două decade, „Ridicarea Chinei” (The Rise of China), apărută în Foreign Affairs, surprinde prin acuratețea și precizia cu care Kristof a punctat, la începutul anilor ’90, modul în care marele stat asiatic va ajunge nu doar un mare jucător ci … „cel mai mare jucător din istoria omului”. Condiderând că este un document extrem de prețios, am apreciat util să asigur o adaptare a textului original, în posesia căruia am ajuns prin intermediul unui bun prieten aflat la post în China, motiv pentru care îi mulțumesc. Contribuția personală va fi sesizată acolo unde veți identifica link-uri spre evenimente și date din prezent, ca o dovadă a faptului că Nicholas D. Kristof, de două ori câștigător al Premiului Pulitzer, este unul dintre analiștii contemporani de certă valoare. Dată fiind dimensiunea textului, am decis să îl prezint în trei părți.
De data aceasta este real
Ascensiunea Chinei, în cazul în care continuă, ar putea fi cea mai importantă tendinţă a lumii pentru secolul următor. Când istoricii ultimei sute de ani vor descrie timpul nostru, ar putea foarte bine să ajungă la concluzia că cea mai importantă evoluţie a fost apariţia unei economi de piaţă şi armate viguroase, în cea mai populată ţară a lumii. Acest lucru este deosebit probabil dacă mulţi dintre principalii istoricii şi experţii ai secolului, de acum înainte, nu vor mai avea nume ca Smith, ci, mai degrabă, cele cum este Wu.
China este economia cu cea mai rapidă creştere din lume, ceea ce ar putea duce la un buget militar cu cea mai rapidă creştere. Ea are arme nucleare, dispute de frontieră cu cei mai mulţi dintre vecinii săi, şi o armată în îmbunătăţire rapidă, care ar putea – într-un deceniu – fi în măsură să rezolve divergenţe mai vechi în favoarea proprie. Statele Unite au avut cea mai mare economie din lume pentru mai mult de un secol, dar, în prezent, traiectoria China se poate deplasa, în prima jumătate a secolului următor, devenind economia numărul unu în lume.
Singurul grup care acordă o atenţie serioasă acestei perspective pe termen lung a Chinei este comunitatea de afaceri. Directori executivi vizitează în mod regulat Beijing şi Guanzhou, iar aceştia sunt aproape inevitabil nauciţi de şantierele de construcţii omniprezente, de discoteci înconjurate de prostituate. Ele arată cum actuala revoluţie economică a Chinei este cea mai importantă tendinţă în afaceri, văzută prin modul în care doresc să fie o parte din ea, dar ei ignoră cutremurele care pot apărea în anii următori. Aproape nimic nu este atât de destabilizator ca sosirea unei noi puteri industrială şi militară pe scena internaţională, ca să luăm în considerare istoria Japoniei sau Germaniei din acest secol, în deceniile care au dus la Primul Război Mondial.
Există încă o posibilitate semnificativă potrivit căreia China nu va reuşi o decolare economică. Tot felul de lucruri pot merge prost, iar traiectoriile economice sunt aproape imposibil de prezis. Cu patru decenii în urmă, de exemplu, cele două ţări din Asia care păreau să aibă cele mai bune perspective economice au fost Filipine şi Myanmar. De atunci, acestea au fost devenit leneşii din regiune. China trebuie să depăşească obstacole enorme, liderii săi confrundu-se cu o criză de legitimitate, precum şi cu o tranziţie de generaţii în următorii câţiva ani (presupunând că la vârsta de 89 de ani, Deng Xiaoping este muritor). Guvernul central impune legile în teritorii cum ar fi Tibet şi Xinjiang, locuite de minorităţi etnice care tânjesc după independenţă. Guvernul încă nu a îndrăznit să expună o mare parte din imensul sector de stat (reprezentând aproximativ jumătate din producţia industrială) cruzimii economiei de piaţă, dar atunci când o va face s -ar putea confrunta cu greve şi revolte ale muncitorilor nemulţumiţi. Lovituri de stat militare, haos şi chiar războiul civil sunt toate posibilităţile ale Chinei în urmatorii zeci de ani. Cu toate acestea, se pare că există cel puţin o posibilitate realistă pentru ca China să fie capabilă să susţină boom-ul său de zeci de ani, şi ar fi o prostie, şi, probabil, periculos, să neglijăm această probabilitate.
Cu toate acestea, comunitatea internaţională nu acordă o atenţiei cuvenită colosalelor implicaţii – economice, politice, de mediu şi chiar militare ale creşterii puternice a Chinei. Este la modă, în aceste zile, ca oamenii să-şi exprime uimirea cu privire la modul în care schimbările în curs din China sunt uluitoare, dar există foarte puţine analize specifice a efectelor economice, de mediu şi militare privind creşterea Chinei. De asemenea, nu există o analiză dacă încercarea Chinei de extindere a influenţei reflectă intenţiile ostile ale unui regim agresiv sau este pur şi simplu o consecinţă naturală a puterii în creştere. Răspunsul este esenţial pentru a determina răspunsul lumii dat Chinei.
Gigantul economic
În cea mai mare parte a istoriei, China a fost un stat mai dezvoltat, prosper, sofisticat şi civilizat decât Occidentul. Doar în ultimii 500 de ani Europa a reusit să avanseze, şi totuşi, încă din secolul al XIX-lea am observat de multe ori o înapoiere a Chinei ca fiind inevitabilă. Această condescendenţă elegantă a fost exprimată cel mai arogant de Ralph Waldo Emerson, atunci când a descris destul de brutal China ca pe o „naţiune a nimănui”, care nu poate fi comparată cu marile civilizaţii ale lumii: „Dar China, reverend Dulness, idiot cărunt, tot ce pot spune ei la convocarea naţiuni trebuie să fie: „Am făcut ceaiul”. Problema este că 500 ani este egal cu un clipit din ochi din perspectiva timpului chinez. Dinastia Zhou de Est a durat aproape atât de mult, şi cine din Occident a auzit vreodată de dinastia Zhou de Est? O ţară bogată se poate schimba foarte repede. La fel cum Japonia şi Coreea de Sud au demonstrat-o, China este acum pe un drum care ar putea restabili măreţia sa iniţială.
Înţelepciunea convenţională spune că economia mondială, în aceste zile, este tri-polară, gravitând în jurul Statelor Unite ale Americii, Japoniei şi Comunităţii Europene (în special a Germaniei). Acest lucru este valabil în ceea ce priveşte pieţele financiare, cum ar fi capacitatea de investiţii şi moneda de tranzacţionare. Dar, în ceea ce priveşte comerţul global, dimensiunea pieţei şi în forţa economică pură, China tinde să devină al patrulea pol în sistemul internaţional. Acest lucru este valabil mai ales atunci când cineva se uită la „Marea China”, constând din Republica Populară, Hong Kong şi Taiwan. Conform previziunilor Băncii Mondiale, importurile nete ale Marii Chine vor fi, în anul 2002, de 639 miliarde USD, comparativ cu 521 miliarde USD în Japonia. De asemenea, utilizarea preţurilor internaţionale comparabile, în anul 2020, Marea Chină se estimează că va avea un Produs Intern Brut de 9.800 miliarde USD, comparativ cu 9.700 miliarde USD ale SUA. Dacă aceste previziuni vor fi adeverite, Marea Chină nu va devenit doar un alt pol economic, ci va fi cel mai mare dintre toate.
Desigur, această creştere va fi în funcţie de creşterea populaţiei, iar noi nu ar trebui să ne lăsăm impresionaţi de ceea ce reprezintă. China este încă o ţară de oameni săraci, ea are doar un mare număr de oameni. În perioada de cinci ani petrecută la Beijing, m-am întâlnit de multe ori cu un număr ameţitor de oameni de afaceri americani care treceau pentru prima dată în Regatul de Mijloc. Tendinţa lor de a extrapola („dacă fiecare chinez consumă la fel de mult ca produsul mediu australian de acum, asta ne-ar dubla vânzările globale de …”) mi-a amintit de industriaşii britanici de acum un secol, care au calculat că, dacă fiecare chinez a adăugat doar un centimetru la spatele cămaşii proprii, morile din Lancashire ar putea avea activitate pentru o generaţie.
O sută de ani mai târziu, chinezii nu mai vin să obţină material pentru cămăşi, ci produc cămăşi în cantităţi suficiente, fapt care ameninţă cu inactivitate fabricile de textile ale marelui Occident. Prezenţa boomului economic din China a început în 1978 şi aceasta rezultă din creşterea anuală reală medie de aproximativ 9%. Acesta nu este încetinirea: în 1992, PIB-ul a crescut cu 12,8%, iar în acest an a fost înregistrată o creştere de 13%. Un astfel de ritm supraîncălzit este periculos, dar viteza mare este uimitoare.
Economia va trebui să se răcească pentru următorul an sau mai mult, şi, în orice caz, revenirea scăderii este susceptibilă să se stabilească în cele din urmă, pe măsură ce economia devine mai eficientă şi sofisticată. Dar, în general, economia chineză are încă o mulţime de energie. Unii economişti cred că în cazul în care China se va bucura de stabilitate politică, iar în cazul în care sistemul comercial mondial va rămâne deschis pentru exporturile sale, China ar putea păstra un ritm de creştere de până 7 sau chiar 8% pentru cel puţin alţi 20 de ani. La un ritm de 8%, o economie se măreşte de patru ori (quintuples) la fiecare 21 de ani.
Deja, China este mult mai bogată decât arată statisticile. Oficial, PIB pe cap de locuitor este de doar aproximativ 370 dolari/an, dar această cifră nu este foarte semnificativă. Banca Mondială a folosit, în acest an, două abordări diferite pentru paritatea puterii de cumpărare, pentru a obţine cifrele PIB-ului la preţuri comparabile la nivel internaţional. O metodă a dus la un PIB pe cap de locuitor de 1.680 USD, cealaltă la 2.040 USD. Deoarece datele sunt de proastă calitate, singurul lucru care este sigur, este faptul că chinezii sunt mult mai bine decât sugerează statisticile oficiale.
(VA URMA)
REFERINȚE >>>
ANALIZĂ | Ridicarea Chinei (II)
ANALIZĂ | Ridicarea Chinei (III)
