De Nicholas D. Kristof (text apărut în anul 1993)
În urma cu 20 de ani, în noiembrie – decembrie 1993, Nicholas D. Kristof realiza una dintre cele mai bune analize și predicții cu privire la dezvoltarea Republicii Populare Chineze. Citită la distanță de două decade, „Ridicarea Chinei” (The Rise of China), apărută în Foreign Affairs, surprinde prin acuratețea și precizia cu care Kristof a punctat, la începutul anilor ’90, modul în care marele stat asiatic va ajunge nu doar un mare jucător ci … „cel mai mare jucător din istoria omului”. Condiderând că este un document extrem de prețios, am apreciat util să asigur o adaptare a textului original, în posesia căruia am ajuns prin intermediul unui bun prieten aflat la post în China, motiv pentru care îi mulțumesc. Contribuția personală va fi sesizată acolo unde veți identifica link-uri spre evenimente și date din prezent, ca o dovadă a faptului că Nicholas D. Kristof, de două ori câștigător al Premiului Pulitzer, este unul dintre analiștii contemporani de certă valoare. Dată fiind dimensiunea textului, am decis să îl prezint în trei părți.
Creştere cu caracteristici chineze
Una dintre cele mai mari incertitudinile de decolare economică a Chinei, în cazul în care aceasta poate fi susţinut, este legată de preţul mediu al celui care va plăti. În măsura în care industrializarea Chinei va polua propriul aer şi propriile ape, va fi, probabil, un drept al său. Dar problema devine ceva mai complicată atunci când miracolul economic al Chinei produce ploi acide, care distruge pădurile siberiene, sau atunci când contribuie la încălzirea globală, care face ca mările să se ridice şi să inunde Bangladeshul.
De asemenea, industrializarea Chinei va necesita o cotă dramatică mai mare de resurse mondiale. În 1992, China a detronat Statele Unite ale Americii ca lider cumpărător de aur , iar boomul construcţiilor din China a provocat o încăierare globală pentru anumite tipuri de oţel. În următorii ani, China poate fi aşteptată să utilizeze mai multe resurse, mai ales energie. Acum China foloseşte relativ puţină energie, cu toate că este utilizează ineficient. În 1991, consumul de energie pe cap de locuitor în China a fost de doar 602 kg echivalent petrol, în comparaţie cu 7.681 kg echivalent petrol în Statele Unite.
În cazul în care, în termen de câteva decenii, fiecare chinez va folosi la fel de multă energie ca fiecare dintre sud-coreenii de acum, China va utiliza mai multă energie decât Statele Unite. Cu alte cuvinte, o creştere constantă în industrializarea Chinei ar pune o presiune foarte mare de aprovizionarea cu energie la nivel mondial.
Acest lucru este valabil mai ales pentru că China caută petrol, cel puţin acolo unde este uşor de exploatat. Câmpuri petroliere mai mari, cum ar fi cel de la Daqing din nord-est, este exploatat puţin, şi nu este clar dacă noile câmpuri sunt la fel de promiţătoare aşa cum susţine China.
China descrie Bazinul Tarim din nord-vest ca fiind o altă Arabia Saudită, şi vorbeşte cu optimism despre Marea Chinei de Sud. Dar bazinul Tarim va necesita construcţia unei conducte lungi şi costisitoare pe un teren accidentat. Între timp, Beijingul este posibil să devină un importator net de petrol, în câțiva ani.
Cea mai mare parte din energia Chinei provine din cărbune, în special cărbune moale, cu un conţinut ridicat de sulf, un cărbune extrem de poluant. În 1991, poluatori chinezi au emis 11 bilioane de metri cubi de gaze prin ardere şi 16 milioane de tone metrice de funingine. Sulful din cărbune provoacă, de asemenea, ploi acide, care trec dincolo de graniţele internaţionale, atacând pădurile din depărtata Siberie sau din Coreea. Unii experţi cred că, până în anul 2010, China va deveni cea mai mare sursă de ploi acide din lume.
Poate cea mai mare îngrijorare, cel puţin pentru americani şi europeni, ar putea fi contribuţia Chinei la încălzirea globală. Arderea chineză de cărbune degajă dioxid de carbon, cel mai important dintre gazele cu efect de seră, care este suspectat de pătura de căldură de la suprafaţa pământului. Efectul de seră ar putea, la rândul său, duce la schimbări climatice, la o creştere a oceanelor şi inundaţii în zonele de coastă din întreaga lume.
În 1950, China a produs dioxid de carbon în valoare de mai mult de 22 de milioane de tone metrice. În 1986, a crescut la 554 milioane de tone metrice, iar cifra a fost în creştere cu mai mult de 25 de milioane de tone metrice pe an. La ultima numărătoare, China s-a clasat pe locul al treilea în zona emisiilor de gaze cu efect de seră, în urma Statelor Unite şi fostei Uniuni Sovietice. Dar este emiţătorul de cea mai rapidă creştere a gazele cu efect de seră (China este, în prezent, cea mai mare ţară producătoare de gaze cu efect de seră din lume, având o sarcină grea în reducerea consumului de energie şi a emisiilor poluante, noiembrie 2013 – n.m.). Institutul pentru Mediu de la Stockholm a calculat că, dacă economia Chinei creşte cu 8,5% pe an, pentru următoarele trei decenii, până în anul 2025 China va produce de trei ori mai mult dioxid de carbon decât Statele Unite ale Americii. Într-un sens care este perfect corect, din moment ce China va avea de trei ori mai multă populaţie decât cea a Americii. De fapt, în timp ce China este al treilea cel mai mare contribuitor de gaze cu efect de seră, ea nici măcar nu se clasează printre primele 50 de ţări în ceea ce priveşte emisiile pe cap de locuitor. Pe o bază per persoană, fiecare american generează de nouă ori mai mult gaz cu efect de seră comparativ cu fiecare chinez. Chiar dacă în cele din urmă China va deveni cel mai mare emiţător de astfel de gaze, aceasta este de înţeles din moment ce China are cea mai mare populaţie din lume. Dar este descurajant pentru alte ţări, în timp ce pentru Occident asta înseamnă să facă eforturi pentru a reduce gazele cu efect de seră pentru a lăsa China să meargă mai departe. Oficialii chinezi declară că ei nu vor sacrifica creşterea economică de dragul mediului propriu sau al lumii.
Păstrând praful de puşcă foarte uscat
În condiţiile în care cele mai multe ţări au decis reducerea bugetelor militare, în ultimii cinci ani (n.n.-1993), China a folosit boomul economic pentru a finanţa o acumulare de anvergură. Se urmăreşte influenţa unei mari puteri, precum şi resursele sale. Astfel, Armata de Eliberare a Poporului a cumpărat avioane de vânătoare şi alte echipamente din fosta Uniune Sovietică, a introdus noi clase de nave, iar, în unele cazuri, a adoptat o poziţie mai agresivă faţă în disputele sale de frontieră cu alte naţiuni.
Bugetul militar comunicat în mod oficial pare a fi o glumă, pentru că nu include şi sumele cheltuite pe achiziţiile de arme sau cele privind cercetarea şi dezvoltarea. Cu toate acestea, chiar şi cu inducerea în eroare de cifră prezentată oficial, este de remarcat faptul că între 1988 şi 1993 bugetul a crescut cu 98%, la 7,5 miliarde USD. În aceeaşi perioadă , inflaţia a crescut cu doar 32%. Ca un punct de reper foarte precis, totalul cheltuielilor, inclusiv militare în afara bugetului – se situează în jur a 18 miliarde USD în acest an (1993). În cazul în care sunt ajustate, pentru a reflecta puterea de cumpărare echivalentă în Occident, cheltuielile militare totale la preţurilor internaţionale, sunt mult mai mari, probabil, apropiate de 90 de miliarde USD. Aceste cifre sunt mult prea inexacte pentru comparaţii precise, dar un astfel de buget militar va fi în mod cert unul dintre cele mai mari din lume. La fel de importantă este şi reflectarea cotei în creştere a investiţiilor militare reflectate într-un PIB de asemenea în creştere rapidă.
China a folosit banii pentru a consolida capacitatea sa de a-şi proiecta puterea dincolo de graniţele proprii. Anul trecut (1992) a cumpărat 26 de avioane de luptă SU-27 din Rusia, fiind de aşteptat să cumpere o altă duzină sau mai mult. China a raportat, de asemenea, achiziţionarea de rachete SA-10, similare cu rachetele Patriot americane, dar nu la fel de sofisticate, tot din Rusia. Se discută şi despre negocieri pentru achiziţionarea unui număr de 79 de aparate de luptă MiG-31, care ar urma să fie construite în provincia Guizhou, în cadrul unui acord de cooperare cu Moscova. China a achiziţionat tehnologie de realimentare în aer, din Pakistan şi Iran, şi se crede că a transformat nişte bombardiere în avioane cisternă. Programele de pregătire a piloţilor şi a echipajelor sunt în derulare, astfel încât până în anul 2000 forţele aeriene chineze ar putea avea o flotă importantă de avioane de luptă şi bombardiere care pot fi realimentate în aer.
Probabil cel mai mare simbol al noului interes al Chinei în dezvoltarea puterii este dorinţa de a avea un portavion. După ce a contactat operatorul de transport naval Varyag din Ucraina, China pare decisă să construiască propriul portavion sau să cumpere unul. Anul trecut, preşedintele Yang Shangkun, a confirmat într-un discurs secret, ţinut oficialilor militari, că liderii au decis deja, în principiu, achiziţionarea unui portavion. Această expansiune navală a atras mai puţină atenţie decât modernizarea flotei aviatice, dar este cel puţin la fel de semnificativă. Noua clasa Jiangwei de fregate, clasa Luhu de distrugătoare şi versiunea recent modernizată de mari distrugătoare de clasă Luda sunt toate nave formidabile, mai ales având în vedere armamentul celorlalte puteri din regiune. O fregată Jiangwei s-ar putea să nu intimideze un amiral american, dar poate fi destul de enervant pentru una vietnameză.
Una dintre cele mai enigmatice incursiuni din China în străinătate este acordul aparent cu Birmania de a dezvolta două insule din Oceanul Indian cu rol de observare, care probabil vor ajunge să fie, în cele din urmă, baze navale. China nu are nici un interes tradiţional în Oceanul Indian, dar, în 1985, a trimis marina într-o croazieră în zona, cu escale în Pakistan, Sri Lanka şi Bangladesh.
În cazul în care China într-adevăr încearcă să dobândească o bază navală în Birmania, fapt va reprezenta un pas important spre constituirea unei forţe navale, şi va demonstra o preocupare importantă pentru alte ţări din regiune.
Această acumulare trebuie să fie avută în perspectivă. Cheltuielile militare chineze, probabil, reprezintă doar aproximativ 4% din PIB, comparativ cu 5% în Statele Unite ale Americii. Mai mult decât atât, abilităţile şi tehnologia din China începe de la un nivel scăzut cu care armata nu poate duce nici măcar o confruntare cu Taiwanul, fără să mai vorbim de o dispută cu Occidentul. Un portavion şi realimentarea aeriană vor ajuta, dar poate fi nevoie de un deceniu pentru ca China să îşi folosească noile sale competenţe şi echipamente într-un mod eficient.
(VA URMA)
REFERINȚE >>>
ANALIZĂ | Ridicarea Chinei (I)
