Să mori discret, nicicum altfel

Sa mori discret

Cei care mor nu mai au nevoie de nimic. Nici măcar de groapa pe care cei rămaşi o sapă adânc, apoi o cimentează cu convingerea că investesc emoţii trainice în neuitare. Cei care mor nu au nevoie de spectacole, concerte, marșuri ale tăcerii, ajutoare sau identificări. Toţi au o singură identitate: morţi. Cei rămaşi vor identitate, pentru că doar aşa îşi mai pot confirma că încă nu sunt şi ei morţi.

Cei care mor, nici nu contează cum, nu cer răzbunare, pedepse, ură. Morţii nu cer nici un pahar cu apă, nici un ban pentru luntraşul Charon, cei rămaşi însă fac pomeni-dezmăţ, marşuri pentru mulţumirea orgoliului şi ochiului străin, constată superior şi critic stupida realitate în care se scaldă de o viaţă, la care contribuie de o viaţă.

Să mori discret devine tot mai greu în lumea isterizată de drepturi, iresponsabilă de la primul gând al dimineţii, până la ultima mângâire a lui Moş Ene care vine pe la gene.

Înainte să mori, dacă nu te doboară frica, poate apuci să te bucuri că nu vei mai vedea prostia, laşitatea, demenţa, indecenţa celor rămaşi să sape o groapă fără fund între morţi şi cei care nu ştiu că fiecare clipă din viaţă se trăieşte ca şi cum ar fi ultima. Cu grijă …
Restul nici nu mai contează câtă vreme moartea ca şi viaţa ţine de capacitatea de a înţelege singurătatea. De a înţelege că un doliu naţional nu schimbă cu nimic moartea! Cu atât mai puțin viața.

Despre Dan Tomozei

gazetar din România
Acest articol a fost publicat în Analize - Comentarii, De departe ... România, România. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.