INTERVIU – Gheorghe ZAMFIR: „Folclorul românesc este cel mai profund şi cel mai apropiat de Dumnezeu”

Cine nu l-a văzut pe scenă pe maestrul Gheorghe Zamfir, a ratat întâlnirea cu arta. Cine nu l-a ascultat pe maestrul Gheorghe Zamfir pe scenă fiind, nu a văzut puntea care face legătura dintre Pământ şi Cer. Cine nu l-a cunoscut pe Omul Gheorghe Zamfir este mai sărac cu atingerea unui suflet în care sunt amestecate nuanţele, sensurile, emoţiile şi Credinţa însumate în sinonimul lui Zamfir: NAIUL ROMÂNESC!

Pe zeul Zamfir l-am căutat şi găsit la Xi’An – fosta capitală antică a Chinei, astăzi o uriaşă şi modernă metropolă a lumii, acolo unde a fost invitat să ţină un master-clas şi să concerteze, alături de Orchestra Cazanoi, în cadrul unui proiect derulat de Centrului Internaţional de Schimburi Academice pentru Nai al Conservatorului de Muzică din Xi’an şi Institutul Cultural Român (ICR) de la Beijing.

La câteva clipe după concertul încheiat târziu în seara de 23 decembrie, după ce a fost înconjurat de românii veniți de la mii de kilometri depărtare pentru a-l asculta, am dialogat cu Maestrul Gheorghe Zamfir. Despre România, folclor, unitatea românilor, despre Credința care răzbate din fiecare sunet însufleţit de suflul dumnezeiesc al zeului naiului!

Și câți Zamfiri încă mai are România!

Maestre Gheorghe Zamfir, vă mulțumesc din suflet și vă mulțumesc în numele românilor, celor câteva zeci de români care au venit în seara asta din China, la Xi’An, pentru a vă urmări. Sunt încă sub impresia emoțiilor concertului pe care l-ați susținut în fața câtorva sute de chinezi. Cum recepționați ceea ce se întâmplă la Xi’An, efortul pe care China îl depune pentru a renaște arta naiului în cea mai mare țară asiatică și din perspectiva Centrului de Studii Academice în Arta Naiului de care ați fost invitat să participați, să susțineți și să furnizați un impuls puternic celor care privesc naiul ca pe un instrument, dar și ca pe o artă?

Dacă este să o luăm mitologic, comparativ cu tradiția chineză, am putea spune că suntem egali, să zic. Zeul Pan l-a construit pentru prima dată în urmă cu câteva milenii, după mitologia greacă. El fiind, de fapt, trac. Ca și Dionisos, ca și Apollon, ca și Orfeu. Artemis … toate zeitățile grecești erau din sudul Traciei, adică din teritoriul dacic. Să comparăm cu creația milenară a Chinei, care știm foarte bine că este extraordinară și foarte bogată, și ei au folosit instrumentul aceasta în grupuri de muzicanți și chiar îl vedem pe stampele lor vechi cum naiul participa la discursul muzical, ceea ce este extraordinar de important. Și ne face și pe noi să ne gândim, cei din Europa de Sud cum de a apărut aici naiul. Dar, dacă este să studiem foarte profund această temă, el a apărut și în Arabia, a apărut și în nordul Europei, dar și în America Latină, la peruvieni, bolivieni, columbieni. Deci, el a avut apariții paralele.

Dar, comparativ cu felul în care naiul s-a dezvoltat de-a lungul mileniilor, noi am câștigat foarte mult teren pentru că l-am îmbogățit, i-am dat valențe extraordinare, l-am acordat într-o tonalitate fixă, l-am dezvoltat și l-am introdus în aproape toate stilurile muzicale, ceea ce este un avantaj copleșitor mai ales pe teritoriul României. Pentru că noi, fiind foarte legați de pământ, de glie, de munte, de deal, de vale, ciobanii din acele vremuri, păstorind și mutându-se de la un munte la altul, de la o vale la alta, au avut ocazia să dezvolte instrumentul în legătură cu raportul lor direct cu natura, în raport direct cu animalul, cu pasărea, ceea ce este incomparabil cu felul în care el s-a dezvoltat în America Latină sau în alte locuri cum ar fi în Arabia sau Africa, dar mai ales în China. Este uluitor faptul că chinezii l-au păstrat, dar iată că comparativ cu tradițiile noastre și ei l-au părăsit o perioadă foarte mare de timp. Acum, ca și noi, vor să-l readucă la viață, să-i dea din nou un impuls, să-l contemporaneizeze, dacă pot să mă exprim așa.

Românii au venit ceva mai devreme, cam în secolul XVIII, pe la 1700 la sfârșit, și mai ales în secolul XIX, când el s-a evidențiat prin prezența activă și chiar strălucită în anumite tarafuri de lăutari care au făcut progrese alături de celelalte instrumente cum ar fi cobza, vioara, violoncelul chiar, și integrându-se perfect în acompaniament și în partea imitativă. Pentru că naiul, la acea epocă, imita vioara și cânta la fel ca ea, și după aceea s-a dezvoltat partea solistică, de la George Ștefănescu și Fănică Luca. Mai ales Fănică Luca care l-a readus la viață, la făcut strălucitor și l-a introdus în tarafurile moderne de la mijlocul secolului trecut, secolul XX, impunându-l în niște repertorii pe care nimeni nu le bănuia. Iată, deci, că naiul românesc a ajuns să se integreze într-un fel în care i-a uluit pe toți.

Când am apărut eu, în anii ’70, ’60 chiar, a fost un șoc paralizant. Nimeni nu se aștepta ca sunetul acestui instrument să capete valențe extraordinare de lumină și chiar să fie introdus în repertorii cum ar fi baroc, cum ar fi clasic, cum ar fi repertoriu de rapsodii, de sonate, de piese concertante, de operă chiar. Iar din anul 1972, când eu l-am unit cu orga catolică din bisericile, din bazilicile și domurile catolice, naiul a făcut un salt cosmic.

În 1978, l-am introdus în rugăciune. Am descoperit rugăciunea în nai. Și de atunci a fost, cum să spun, a fost o schimbare a paletei universale chiar. Mă refer la universal pentru că toți muzicienii de atunci, indiferent că erau din stilul pop, folk sau din stilul clasic, baroc și așa mai departe, au recunoscut că prezența acestui instrument sau revenirea lui din mitologie este un fapt remarcabil și va revoluționa sunetul planetar.

Iată-l aici, în China, făcând contactul acesta, acolada aceasta gigantică, de la un capăt al planetei, la celălalt, și inspirându-i pe chinezi, aducându-i la decizia să reia tradiția lor multimilenară, așa cum și noi am reluat-o în secolele trecute și să-l aducem la o înălțime pe care nu o bănuia nimeni.

Eu am descoperit, și îmi pare rău să spun, am descoperit rugăciunea în nai, i-am găsit valențele divine, i-am găsit calitățile sacre din sunetul lui care se duce până în negura timpului. Am ajuns chiar până în momentul în care planeta s-a creat. Dumnezeu a creat planeta Terra și de atunci instrumentul acesta a făcut parte din totalul creației divine. Este un lucru rarisim, pentru că nu putem să îl comparăm cu niciun instrument din lume. Nici cu vioara, nici cu pianul, nici cu instrumentele de suflat de alamă, nici cu instrumentele de suflat de lemn: clarinetul, fagotul, oboiul și altele! Deci, naiul a ajuns într-un parcurs de 40-45 de ani la o înălțime pe care nu o bănuia nimeni și sunt fericit că sunt român și că m-am axat pe naiul tradițional românesc care iată a ajuns până aici, în China, să-și spună și el partea lui de cuvânt, și să-i lase pe chinezi să-și dezvolte istoria, să readucă tradițiile la zi, ca în felul acesta să colaborăm cu toții și să ajutăm la înălțarea sunetului la planul spiritual cel mai înalt.

Sunteți în China nu pentru prima oară, dar o experiență aparte a dumneavoastră aici a fost în ’68 când ați reprezentat România. Aș vrea să povestiți câteva dintre secvențele care v-au marcat atunci în experiența România-China a anilor ’68, extrem de dificili și pentru China, și pentru România, chiar pentru întreaga Europă.

Da … în momentele acelea, România făcea parte din statele socialiste, cum știm bine. Mao Zedong câștigase lupta cu Chiang Kai-Shek, nu? Revoluția comunistă, prin marșul acela de mii de kilometri, a ajuns să-și desăvârșească planul și s-a ajuns în acest fel încât a zguduit, pe undeva, chiar lumea. Adică, toată omenirea a fost zguduită de succesul acestui lider comunist. Bineînțeles că, făcând parte din această grupare de socialism-comunism, s-a ajuns până într-acolo ca relațiile dintre noi și chinezi să fie extraordinar de strânse, să fie din partea chineză o apreciere foarte profundă și foarte prietenească, pot să zic, care s-a dezvoltat în timp. Și această prietenie, această relație, a dus la acest succes al nostru, că am deplasat 200 de artiști: cor, orchestră simfonică, folclor, dansatori, soliști. Dinu Stelian, care era Generalul Ansamblului “Doina” al Armatei, ne-a suit în tren şi ne-a adus două săptămâni, traversând Siberia, “aterizând” la Pekin cu trenul. Am fost întâmpinaţi cu fanfară şi turneul acela de o lună de zile a impus prezenţa fanfarei în toate gările, unde am fost primiţi ca şefii de state, cu covor roşu, şi cu cântece, şi cu surle, şi cu urale, şi cu aplauze. A fost o primire într-adevăr, nu extraordinară, ci ieşită din imaginaţia acelui moment. Nimeni nu putea să îşi imagineze că putem fi primiţi în China de această manieră. Şi atunci am rămas cu o impresie profundă.

Am scris chiar o carte, trebuie să mă uit în bibliotecile mele, nu în biblioteca mea pentru că am mai multe părţi din ea, să găsesc caietul acela de vreo trei sute de pagini şi să public această carte, pentru că este foarte importantă. Două săptămâni venind şi două săptămâni întorcându-ne acasă, traversând toată Siberia, toată Rusia, şi-au spus cuvântul aceste două săptămâni şi mi-au lăsat o impresie fenomenală, profundă. A unui popor, cum să spun, pe cale să schimbe nu tradiţia, dar să schimbe orientarea politică şi într-un fel toată structura social, economică, administrativă, ceea ce a dus astăzi la o schimbare nu radicală, ci pot să spun de 3000%, nu 100%!

Pentru că ce constat după 50 de ani exact, ’68 – 2018 sunt 50 de ani, este ceva de nepovestit! Aşa cum naiul a făcut acest parcurs în ultimii 50 de ani introducându-l în simfonic, în piese concertante, am scris rapsodii, am scris simfonii, concerte pentru nai şi diferite instrumente, pentru nai solo şi orchestră simfonică, este o schimbare la faţă aşa cum a cunoscut-o Mântuitorul nostru Iisus Cristos. O schimbare la faţa totală, care a dus la schimbarea la faţă a întregii omeniri, şi chiar a întregii vieţi pe Pământ, şi mai ales a omului.

Deci, am rămas de atunci, din ’68, cu o impresie zguduitoare şi iată-mă acum, este a treia oară când constat că ceea ce au realizat chinezii, bineînţeles au şi avantajul numărului, care a depăşit miliardul şi ajunge spre un miliard-jumătate de oameni. Cu o asemenea forţă nu poţi să te pui în niciun fel. Din orice unghi ai vedea problema, ei sunt din start câştigători. Pentru că numărul acesta colosal, această armată incomensurabilă de oameni, ceea ce este uluitori la chinezi este nu doar numărul incomensurabil, ci și disciplina! Şi această disciplină, care nu a existat la noi, în aproape nicio perioadă, decât în perioada Primului Război Mondial – Marele Război care a adus prin disciplină şi prin reformarea armatei, ajutaţi foarte mult de francezi, să câştigăm, şi din învinşi la Turtucaia în 1916, să devenim în 1917-18 învingători! Diciplina! Am avut generali, ofiţeri, am avut regi mari şi foarte potenţi, foarte conştienţi de misiunea lor, indiferent că au fost de origine hohenzolerniană şi germană, nu contează, ei au fost români.

Deci, disciplina cred că i-a făcut pe chinezi să ajungă la aceste realizări colosale. Te uiţi în dreapta şi stânga şi este ceva ce nu vezi nici la americani, la nici un popor din Europa la ora actuală, indiferent de tradiţie. Sunt, cum să spun … cum se înclină ei la noi, la mine mai ales, că au aşa un fel de plecăciune care te … cum să spun, nu duce la umilinţă, duce la respect, ceea ce este o diferenţă colosală între umilinţă şi respect.

Prin plecăciunea lor în faţa naiului românesc au arată respectul şi bineînţeles faptul recunoaşterii, ceea ce este un lucru uluitor.

În multe momente din concertul din această seară, pe scenă, v-am surprins privind cerul, treceaţi prin tavanul sălii de concert şi parcă eraţi în legătură cu Divinitatea. Şi în momentul în care strângeaţi pumnul aveam impresia că aţi strâns toată sala şi aţi trimis-o …

Da, era un fel de …

Ce se întâmplă în momentele acelea?

… un fel de răbufnire! De năduf care se transformă într-o oază de lumină. Ca şi cum ar fi un lac imens de sute de mii de kilometri plini de nuferi, de toate culorile, care înfloresc instant. Şi în momentul în care nuferii au înflorit instant, milioane, miliarde de nuferi, în culori diferite, formează un buchet de flori inimaginabil. Parfumul lor pe care îl răspândesc peste tot, această mireasmă divină, face legătura între cer şi pământ.

Rugăciunea creată în 1978, cu orgile, în catedralele lumii, mai ales ale Europei, cu Doina românească, este sunetul care permite Rugăciunea de aici, în infinit! Adică, Rugăciunea mea face „L’arc-en-ciel” – curcubeul, care pleacă de la Pământ, din rădăcina multimilenară a pământului, și se duce direct către Divinitate. Divinitatea pe care o înțelegem noi, ca creștini. Ei sunt altă parte de divinitate, așa cum este înțeleasă de ei. Cu Buddha, cu zen, cu Confucius, dar tot acolo duce, adică numitorul este același!

În orice ai crede pe Pământul ăsta, tot aceeaşi rădăcină are şi tot acolo te duci în final! Tot la Dumnezeu. Adică, Dumnezeul tuturor, care poate să fie creştin, poate fi musulman, poate fi de altă natură, dar este un Dumnezeu unic, la asta mă refer.
Eu nu am vrut să intru în subiect acum decât prin Doina românească, care are cele mai mari valenţe de transmitere a unui mesaj de credinţă, de lumină, de pace, de armonie şi de frumos.

Nu pot încheia dialogul cu dumneavoastră fără să vă rog să vorbiţi despre colegii dumneavoastră de scenă care, în măsura în care publicul a înţeles, s-au apropiat atât de puternic de emoţia şi de mesajul dumneavoastră încât noi, care simţim româneşte, am văzut acolo mai mult decât o echipă de instrumentişti, am văzut o familie de instrumentişti.

Este, pentru că noi cântăm de mult timp. Bineînţeles, din 1968, când am început în Elveţia, ’70 Paris, şi după aceea, grupurile au fost schimbate de mai multe ori. Cred că este al patrulea sau al cincilea grup pe care l-am schimbat în cinci decenii. Este un lucru fenomenal, dar nu puteam să păstrez acelaşi grup, pentru că au mai îmbătrânit, vârsta şi-a spus cuvântul, unii au şi dispărut dintre noi şi a trebuit să îmi reformez, să îmi reîmprospătez grupul.

Orchestra Cazanoi: Anatolie Cazanoi – țambal, Cezar Cazanoi – flaut, Oleg Lascu– contrabas, Adrian Sârbu – vioara, Oliver Zenu Zanc – violă

Acest grup pe care îl am acum este un grup de români puri, cu atât mai mult cu cât ei vin din Basarabia. Toţi sunt şcoliţi, toţi au absolvit Conservatorul. Deci, sunt muzicieni avizaţi, care ştiu profund nota, sunetul, sensul, valoarea. Ori, basarabenii sunt din partea mare a poporului român, mă refer le România Mare acea întregită în 1918. Ei constituie partea cea mai profundă a românismului, pentru că şi-au păstrat tradiţiile, nu s-au atins de ele timp de decenii şi decenii. Din cauza aceasta, sunt cel mai fericit om din lume pentru că am, sunt anturat şi am lângă mine oameni, băieţi care înţeleg profund sensul, valenţa folclorului românesc care este cel mai bogat din lume, care este cel mai profund şi cel mai apropiat de Dumnezeu! Unul singur, de la violă, este din Ardeal, din Cluj. Dar asta nu ne împiedică să fim cu toţi români şi să simţim româneşte, şi să redăm valoarea cântecului românesc aşa cum au simţit-o şi străbunii noştri când au creat aceste mii şi mii de melodii pline de har, pentru că folclorul românesc este plin de Har Divin.

La final de dialog, Maestre Gheorghe Zamfir, aş vrea să îmi spuneţi ce urmează …

Păi, urmează să mă întorc acasă. Fac şi eu Crăciunul ca toţi oamenii …

Îl apucaţi pe avion …

da, îl apuc pe avion, dar asta nu mă împiedică să mă rog. Din cauza decalajului orar nu dorm de câteva zile și mă trezesc la două dimineața (ora Chinei – n.m.) și stau până la opt cu ochii în tavan. Vă dați seama că este și o suferință, pe undeva, teribilă, fizic vorbind, dar și o posibilitate să mă rog. Ori, nici în România nu ajung să am atâta timp să mă rog, cât m-am rugat aici, trei-patru ore în continuu, până când obosesc.
Deci, rămân cu rugăciunea, cu Iisus Cristos, în religia noastră creştin-ortodoxă, rămân cu Fecioara Maria, cu toţi sfinţii arhangheli şi apostoli, cu toate valorile, cu toţi heruvimii, toţi serafimii care ne înconjoară în fiecare clipă, care formează armata aceasta incomensurabilă de lumină şi de rugăciune. Aşa că, în avion am să mă rog şi eu de Crăciun, cu toate că nu vom avea nici sarmale, nici caltaboş, nici mămăligă, nici piftie … dar nu asta contează.

Contează ce ai în suflet! Cum mi-aţi arătat dumneavoastră adineauri, mi-aţi pus mâna pe inima dumneavoastră, este aceeaşi bătaie, aceeaşi emoţie profundă, care vine dintr-o stare. Este starea de graţie! Eu asta am căutat de peste cincizeci de ani, să găsesc starea de graţie în sunetul românesc, mai ales în naiul nostru care are milenii, când s-a creat planeta el era prezent în trestie şi în ce creştea pe malul apelor. Când am ajuns la starea de graţie în sunet şi în tot ce această comoară de melodii poate să sădească în sufletul meu, atunci mă topesc aşa cum m-am topit când lacrimile au inundat tuburile atunci când eram în concert, acum o juma de oră, şi las pe Dumnezeu să vorbească prin mine şi prin nai, pentru că fără Dumnezeu nimic nu există.

Sărut mâna, Maestre!

Doamne ajută şi să aveţi Sărbători Fericite! Crăciunul să vă fie în lumină, în pace și în armonie, cu speranțe spre împlinire, că nu sunt împlinite, că nu am ajuns acolo să le împlinim, mai avem mult drum de parcurs. Și un An Nou cu bucurie, cu pace, cu armonie, și să ne unim cu toții!

Așa cum vorbeam cu soția mea astăzi și ieri, cu Nicoleta, care este din Apuseni și de asta este războinică, ea vrea ca totul să fie perfect, și cu secretara noastră, Mirela Coțofană, care a zis: „Maestre, de ce-or fi plecat oamenii ăștia? De ce au lăsat ei țara ca să se ducă pe alte meleaguri, când la noi era Raiul pe Pământ?”

… Erau mioarele noastre, văcuțele noastre, caprele noastre, erau boii noștri, erau caii noștri, erau plaiurile, erau munții, era lacrima asta pe care o văd în fiecare concert, care zguduie făptura din temelii, care îmi ia toate oasele și zgâlțâie scheletul, sistemul acesta osos care începe să tremure în orice fibră și orice capilară din tot trupul meu … și ne uluim la această întâmplare că aproape jumătate din popor ne-a părăsit, s-a dus să lucreze pentru alții, să-i ajute pe alții cei școliți la noi.

Eu le doresc sănătate la toți, și celor din exil, din diaspora, și celor din țară, și ca Dumnezeu să ne lumineze mințile și să ne adune ușor-ușor. Dacă vin, așa, câteva zeci de mii pe an, cred că în 20-25 de ani ne reîntregim, vom fi din nou România Mare clădită de înaintașii noștri, cu sânge și cu sacrificiu. Doamne ajută!

Doamne ajută!

Xi’An, 23 Decembrie 2018

Despre Dan Tomozei

jurnalist din România
Acest articol a fost publicat în China, De departe ... România, Din arhive, Interviuri, Români în China, România, România - China, Veşti din China. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.