ROMÂNIA-CHINA 75 DE ANI | De trei secole, repere și contacte directe (III)

De la Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708), ca români ne putem mândri cu un început de cunoaștere a Chinei. Anterior prezenței lui Milescu la Beijing, documentele curții domnitorului Constantin Brâncoveanu (1654-1714/foto stânga) atestă schimburile culturale între spațiul românesc și chinez.
Palatul Mogoșoaia din București era frecvent locul de întâlnire al curentelor culturale europene, asiatice, arabe, africane. Potrivit consemnărilor de la anul 1698, la curtea domnească a fost organizată o petrecere cu mare fast la care au fost aduși artiști turci, arabi, francezi, spanioli, poloni tătari și chinezi. Era un prim schimb cultural derulat între spațiul românesc, sub Brâncoveanu, și spațiul chinez, sub împăratul Kangxi (1654-1722/foto dreapta) din Dinastia Qing.

A urmat scrisoarea transmisă la 8/20 Aprilie 1880 de Regele Carol I, Împăratului Guangxu, în care curtea imperială de la Beijing era anunțată cu privire la proclamarea independenței României și era exprimată speranța pentru stabilirea unei relații bilaterale bazată pe prietenie. În răspunsul de la 26 Ianuarie 1881[1], transmis de curtea imperială chineză, se stabilește recunoașterea reciprocă a celor două entități statate. Patru decenii mai târziu, la 1920, șeful Misiunii României în Siberia, Victor Cădere, propune înființarea “unui serviciu diplomatic cu legație la Tokyo și la Beijing” și înființarea de urgență de consulate la Shanghai și Harbin[2].

Dat fiind prestigiul de care se bucura în cadrul Societății Națiunilor, Nicolae Titulescu este invitat să facă parte din “Comisiunea de investigație în conflictul dintre Japonia și China”, constituită după declanșarea războiului dintre cele două țări, în Septembrie 1931[3]. În cadrul discuțiilor, Nicolae Titulescu a susținut că românii aveau dreptul să se ferească să fie puși în situația de a lua o atitudine care să justifice ulterior “un resentiment sau chiar o ostilitate japoneză”. Atitudinea guvernului de la București se va schimba abia după ce SUA vor înțelege realitatea acțiunilor Japoniei, în acest sens România urmând să se solidarizeze cu China în războiul de rezistență împotriva agresiunii japoneze.

La data de 24 Mai 1939, ministrul român al Afacerilor Străine, Grigore Gafencu, trimite o solicitare însărcinatului cu afaceri a.i. la Praga potrivit căreia ministrul Chinei la Praga, Lone Liang era informat că Guvernul Regal acceptă propunerea de pricipiu de a stabili relații diplomatice între România și Republica China. La două zile distanță, Lone Liang este desemnat reprezentat al Republicii China, Trimis Extraordinar și Ministru Plenipotențiar pe lângă Majestatea Sa Regele Carol al II-lea[4].

La 1 Iulie 1941, o telegramă semnată de președintele a.i. al Consiliului de Miniștri și ministru al Afacerilor Străine, Mihai Antonescu, comunică lui Wang Jingwei – premierul instalat de forțele japoneze de ocupație, că “Guvernul român a recunoscut de jure Guvernul Republicii China prezidat de Excelența Voastră”[5]. Ca efect imediat, la 2 Iulie 1941, Ministerul Afacerilor Străine al Republicii China emite o declarație ăn care acuză guvernele Germaniei, Italiei și României că prin recunoașterea guvernului marionetă de la Nanjing s-au asociat cu dușmanii Chinei, motiv pentru care relațiile diplomatice cu cele trei țări au fost rupte[6].

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, la data de 20 August 1945, Guvernul României ia în considerare necesitatea reluării relațiilor diplomatice cu China. Într-un mesaj transmis Generalului sovietic Ivan Zaharovici Susaikov – locțiitor al președintelui Comisiei Aliate de Control, se solicită să se comunice guvernului Chinei propunerea guvernului român de a face schimb de miniștri plenipotențiari. La mai bine de trei săptămâni, la 16 Septembrie 1945, Ambasadorul României la Moscova, Iorgu Iordan, informa guvernul de la București că mesajul transmis Chinei nu a fost transmis, situația fiind trenată până la proclamarea RP Chineze, la 1 Octombrie 1949.

La 3 Octombrie 1949, ministrul Afacerilor Externe, Ana Pauker, trimite la Beijing o telegramă prin care salută proclamarea Republicii Populare Chineze și prezintă disponibilitatea guvernului român de a restabili relațiile diplomatice și de a deschide misiuni pe bază de reciprocitate, în capitalele celor două țări[7]. România deschide Ambasadă la Beijing în luna Februarie 1950, iar China deschide Ambasadă la București în luna August același an. Simultan, cele două țări trimit acreditați de presă: Agepres și Scânteia (România), China Nou și Renmin Ribao (RP Chineză).

Relațiile și schimburile economice dintre România și RP Chineză debutează în luna Octombrie 1950, când partea chineză solicit părții române produse petroliere, instalații de foraj și de rafinare produse petroliere, oferind în schimb tungsten, cauciuc natural, ceai și devize libere. România răspunde cu întârziere, abia în Februarie 1951, oferind cantități cu mult sub cele solicitate de China. Cele două țări vor încheia, în Ianuarie 1953, un Acord de schimburi comerciale, prevăzut pentru o valoare de 21 de milioane de ruble de fiecare parte, însă în 1959 volumul schimburilor deja se apropia de 200 de milioane ruble.

În Iunie 1960, în urma seară a celui de-al III-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român (PMR), organizat la București, delegația Chinei a fost supusă unor critici dure venite din partea delegației Uniunii Sovietice conduse de Nikita Hrușciov. Pus într-o situație neplăcută, noul lider Gheorghe Gheorghiu-Dej a invitat delegația Chinei la el acasă, pentru o discuție private, pentru a lămuri situația neplăcută din timpul congresului, dar și pentru a clarifica reciproc nemulțumirile față de atitudinea și poltica sovietică[8]. A fost momentul în care România și China au deschis dialogul sincer, marcând începutul unei cooperări care avea să stârnească invidie la nivel mondial, discuții și cooperări care vizau și faptul că Uniunea Sovietică ocupa teritoriile românești de la Est de Prut.

Vreme de aproape 30 de ani, România și China s-au sprijinit și au cooperat reciproc, guvernul de la București fiind unul dintre susținătoarele ferme în procesul de restabilire a drepturilor legitime ale RP Chineze în cadrul Organizației Națiunilor Unite, proces încheiat abia în anul 1971. A urmat implicarea directă a președintelui Nicolae Ceaușescu în reluarea dialogului politic și diplomatic China-SUA.

De partea cealaltă, la 23 August 1968, după ce trupele Organizației Tratatului de Varșovia au invadat Cehoslovacia, în timpul Recepției de Ziua Națională organizată în Ambasada României din Beijing, premierul Zhou Enlai a declarat public, uimind asistența: “Noi vă sprijinim în lupta pentru apărarea independenţei şi suveranităţii. Rezistaţi, dacă aveţi nevoie, vă dăm şi tunuri. (…) România se află în fața intervenției străine și agresiunii. Poporul chinez sprjină poporul român”[9]. Astfel, China se alătura României, condamnând invazia.

Apoi, în urma inundațiilor și calamităților înregistrate în 1970, China a acordat un consistent ajutor umanitar și material. În același an, ca urmare a vizitelor efectuate la Beijing de vicepreședintele Consiliului de Stat, Emil Bodnăraș, și de ministrul Forțelor Armate, Ion Ioniță, China decide să acorde României un sprijin substanțial pentru construirea propriilor capacități de apărare. La 25 Noiembrie 1970, în baza unor acorduri bilaterale, China acordă României credite fără dobândă pe termen lung, pentru ca la 22 Martie 1971 să fie semnat acordul prin care China sprijinea România în construirea unui număr de 16 obiective industriale dotate integral cu instalații complete și asistență tehnică.

Până în anul 1974, România și China urmau să semneze aproximativ 100 de acorduri de coperare, an în care avea să fie inaugurată linia aviatică directă București-Beijing (suspendată în anul 2003).

Cu eforturi și sacrificii interne uriașe, având alături sprijinul Chinei, România a parcurs între anii 1954-1975 cea mai puternică etapă de dezvoltare din Istorie, fiind consemnată o creștere anuală de peste 10%[10]. De asemenea, din punct de vedere politic și diplomatic, România a traversat cea mai important și influentă perioadă în plan international. Iată de ce, în acord cu Ambasadorul Romulus Ioan Budura, cei 21 de ani pot fi considerați perioada în care România a dus o politică de independență pe toate planurile.

Prietenia România-China a fost promovată și asumată de liderii celor două țări, așa încât, într-un gest ieșit din rutină, la finalul anului 1975, Secretarul CC-PCR, Ilie Verdeț, este primit în vizită de premierul Zhou Enlai, deși acesta din urmă se afla internat în spital. Avea să fie ultima primire a unui oaspete străin[11].

Dispariția succesivă, în 1976, a premierului Zhou Enlai și a președintelui Mao Zedong, nu avea să afecteze relațiile România-China, stimulate de vizita în China a președintelui Nicolae Ceaușescu (Mai 1978) și a președintelui Hua Guofeng (August 1978), evoluția pozitivă fiind urmată până la evenimentele din Decembrie 1989. Relațiile româno-chineze s-au situat “sub toate aspectele pe poziția 1-2 în ierarhia relațiilor cu partenerii internaționali cei mai buni, alături de RPD Coreeană”[12].

Vremurile de glorie au plecat, odată cu mai mulți dintre cei care au construit relația România-China, China-România, în secolul XX. Dincolo de ideologie și politică, între 1954-1989, România a parcurs una dintre cele mai determinate perioade de independență națională, relația cu China reprezentând un sprijin reciproc, o prietenie atent cultivată, o înțelegere bazată pe cunoaștere și respect. Totul a fost construit și dezvoltat de oameni pe care soarta i-a împins fie spre limba chineză, fie spre limba română, iar odată ce au ajuns să se descopere în noile dimensiuni culturale au devenit piloni și punți în relațiile bilaterale. Pe o bună parte dintre acești oameni am avut șansa să îi întâlnesc, să mă primească în casele lor, să îmi ofere sfaturi, sprijin, în corecta și profunda înțelegere a realităților românești și chineze. Acești oameni sunt universitari, diplomați, ingineri, artiști, jurnaliști, traducători și translatori. Vorbesc la timpul prezent chiar dacă acești piloni trec firesc în eternitate, lăsând o moștenire valoroasă, importantă, desăvârșită.

Pentru a înțelege ce a însemnat România în relațiile cu RP Chineză, voi evidenția câteva aspecte esențiale. De la președintele Mao Zedong, la președintele Hu Jintao, toți liderii chinezi au cunoscut limba română sau au învățat-o la nivelul unui dialog minimal. Este o formulă prin care chinezi își manifestă simpatia, prietenia sinceră. Apoi, grație acestui sentiment, fostul președinte Jian Zemin, ca semn de preţuire a relaţiilor tradiţionale dintre China și România, a decis să includă limba română între cele mai apreciate limbi de circulaţie internaţională utilizate în China, alături de engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă, rusă, japoneză şi arabă. “Limba română, 800 de fraze”, apărută în 2011, în seria “Manualul de limbi străine pentru cadrele de conducere” îngrijit de Ministerul Chinez de Externe, a fost o demonstrație suplimentară în eforturile chinezilor de a păstra intactă prietenia cu România, o țară la fel cum sunt toate, însă diferențiată de o memorie deosebit de frumoasă în societatea chineză.

În condițiile în care în 2024 România și China marchează 75 de ani de relații diplomatice bilaterale, în volumul “Un prieten adevărat, China” am enumerat o parte dintre românii și chinezii care, aflați la mii de kilometri distanță, au cunoscut și descoperit personal cele două țări, oameni care au adus o contribuție esențială la dezvoltarea relațiilor dintre cele două țări.