Tentaţia unora de a spune că nu avem niciun beneficiu din faptul că România este membră a Uniunii Europene este facilă, dar pe cât de prostească, pe atât de mult vorbeşte despre frustrările personale profunde, despre inerţia mentală a celor care neagă beneficiile de dragul argumentelor simple, aplicabile unui orizont permis de simţul olfactiv sau tactil.
Dintre toate evenimentele zilei de 9 Mai cea mai trâmbiţată este Ziua Uniunii Europene, când ţările membre privesc în urmă cu mândrie, cu reţinere în prezent, cu destulă indiferenţă spre viitor. Şi totuşi, ce reprezintă Ziua Europei pentru o ţară dintr-un fost bloc comunist, smulsă cu forţa din lentoarea şi blocajul mental de o revoluţie mult prea smucită, venită când nimeni nu se aştepta, pentru a fi cuprinsă de viteza de reacţie a poporului vegetal?
Prezenţa României în Uniunea Europeană, mai mult decât în NATO, este o şansă dată fiecărui român de a fi mai liber decât în limitele graniţelor naţionale, ca şi cum o vrabie ţinută într-o colivie primeşte drept de mişcare într-o sală de sport. Oricum priveşti, tot e mai bine. Cei care au îndrăznit să se avânte dincolo de graniţele proprii, mai ales după 1 Mai 2007, înţeleg cât de bună este libertatea de mişcare, aducătoare de multiple beneficii: un loc de muncă mai bun, o viaţă mai bună, noi orizonturi, dar mai ales posibilitatea de a înţelege că nu suntem decât o bucată din marea plăcintă a Uniunii Europene. Evident, toate acestea ţin de orgoliul fiecăruia, mai ales când paşaportul pe care scrie Uniunea Europeană te scoate din rândul celor mulţi şi te „bagă” în faţă, semn că eşti „de-al nostru”. E bine, nu?
Cum am ajuns să fim atât de băgaţi în seamă, majoritatea românilor ştiu. Înţeleg că plata a fost una mai mare decât capacitatea naţională de a trage foloase. Pe scurt, pentru calitatea de mebră UE şi NATO, România a fost nevoită să renunţe la controlul economic şi militar, preluând un loc de maximă dependenţă pe toate palierele. A fost o plată pe care majoritatea ţărilor fost comuniste, acum membre UE şi NATO au plătit-o, în beneficiul vechilor ţări europene şi SUA, ca o dovadă de „loialitate” şi „supunere”. Dincolo de asta, nu ai cum să nu te întrebi cum au performant Guvernele României încât ţara a ajuns să fie devalizată? Pentru ce avem zeci de ministere, cu mii de deconcentrate în teritoriu, câtă vreme bunurile de administrat ale statului sunt tot mai puţine, însă angajaţii bugetari tot mai mulţi, la fel şi sistemele electronice de comuncare, plată, verificare? Răspunsurile derivă din fanariotismul politic specific unor mentalităţi şi naţiuni mici, aşa cum este România în care, dincolo de o serie de adevăruri istorice şi culturale incontestabile, se trăieşte încă în falsa impresie că suntem „cei mai cei”, dar că nu avem noi ce ne trebuie să arătăm asta. Corect! Ne lipseşte mintea polonezului, orgoliul irlandezului, tenacitatea germană, curajul francez, imaginaţia olandeză, nervul maghiar, superioritatea britanică etc. Toate acestea neînsemnând nimic mai mult decât EDUCAŢIE LA NIVEL DE MASE, imposibil de realizat câtă vreme România îşi desfiinţează şcolile şi spitalele, promovează la catedre şi în funcţii publice semi-analfabeţi cu studii universitare. Spre deosebire de meritocraţia asiatică, în România accesul în ierarhiile publice, politice, sociale şi economice este asigurat pe bază de ploconeală şi umilinţă, lipsite de un suport educativ şi de valoare. Este o explicaţie pentru care, în cele mai multe situaţii, toţi cei aflaţi sub liderul de grup, de partid, de afacere, sunt un tip ciudat de multiplicatori de mesaj prost, neînţeles şi inexplicabil, aşa cum se întâmpla în copilărie în jocul „telefonul fără fir”. La capătul celălalt al „firului” se află masele buimace de români puţin conştienţi de calitatea de mebru a Uniunii Europene.
Este 9 Mai 2013. De mai bine de şase ani România este membră a Uniunii Europene, a Parlamentului European, a Comisiei Europene, instituţii în care demonstrăm performanţă, valoare, tenacitate, viziune, făcând o superbă imagine ideii de român. Oricât şi-ar face datoria românii din afara ţării, niciodată nu vor putea compensa proasta administrare, proastele decizii şi fanariotismul de acasă. România este o ţară despre care expaţii vorbesc cu admiraţie, dar despre care localnicii devin tot mai puţin mândri, şi unde cei care au plecat sunt tot mai puţin dornici să revină definitiv. Neşansa istorică a fi conduşi de guverne de repetenţi analfabeţi, de slugi inconştiente, nu poate fi schimbată prin indiferenţa maselor, prin tolerarea prostiei pe care au mizat toţi cei care au condus România, după 1990. Un comportament european revendică în primul rând implicarea, exprimarea opţiunilor, fie prin vot, fie prin participare, unele dinte marile câştiguri ale sistemului democratic în care utilizarea creierului este excesiv şi imperativ necesară, prin comparaţie cu sistemele totalitare. Cine va găsi un numitor comun convingător pentru o necesară coagulare a maselor de români?
P.S. – Pe 9 Mai sunt marcate Ziua Independenţei României, sfârşitului celui de-al Doilea Război Mondial, Ziua Uniunii Europene.
