Dacă privești mass media românești, ai straniul sentiment că românilor le pasă mai mult de situația și soarta celor din Hong Kong și Taiwan, două teritorii aparținând Republicii Populare Chineze. Pentru cine are toate datele problemei, cheia misteriosului sentiment al românilor reflectat de presă stă în … spatele presei, mai precis în patronatul controlat de occident. În sursele eminamente străine cu care operează „jurnaliștii” și „analiștii” de la București. În aceste condiții, trebuie să înțelegem că toată mascarada mediatică dusă în România pe teme care țin de problemele interne ale Chinei face parte din amplul proces de manipulare, distorsiune și uni-direcționare a opiniei publice globale: China este rea, noi ceilalți (SUA, UE) suntem minunați!
În mod ușor de observat, aceeași politică editorială este dusă și la adresa Rusiei, chiar dacă oricât te-ai strădui nu găsești motive serioase pentru a promova o relație tensionată cu cele două mari puteri de la Est. Dar, patronatul și sursele de informare, traduse și deloc puse în contact cu realitatea și interesele românești, fac din mass media românești un rușinos birou de tradus texte apoi depromovat exclusiv interesele altora … pe spatele României.
Când citești un text despre China și cu greu găsești și alte opinii decât cele contrar Chinei, semnele de întrebare nu își mai au rostul. Lecția denigrării a fost un intrument folosit atât de staliniști, cât și de promotorii democrației. Dacă staliniștii au dispărut, democrații au rămas singuri să aplice metodele mizerabile.
Să revenim la Hong Kong și Taiwan.
Potrivit legilor naționale chineze și acordurilor internaționale în vigoare, cele două teritorii aparțin Republicii Populare Chineze. Tenacitatea liderilor de la Beijing de după 1949 a făcut ca Macao și Hong Kong să revină la patria mamă, după secole de ocupație străină. Situația Taiwanului este mai complicată, pentru că orgoliile și perfidia americană sunt în joc. Dacă au pierdut, în 1949, controlul asupra întregii Chine, măcar Taiwanul să rămână un permanent argument pentru a băga bățul prin gard. – Asta este istoria pe scurt.
Ce pare că nu vor să înțeleagă occidentalii specialiști în China este faptul că atât locuitorii din partea continentală, cât și cei din Insula Taiwan, se consideră chinezi. Cultural, istoric, identitar, cele două zone sunt una și aceeași. Sub aspect economic și al nivelului de trai, diferențele au fost reduse considerabil, tot mai multe companii taiwaneze căutând să se dezvolte în partea continentată chineză. Asta în ciuda piedicilor administrative și politice impuse de decidenții de la Taipei, puternic stimulați de Washington. Și pare extrem de ciudat să vezi Beijingul mai preocupat de dezvoltarea companiilor taiwaneze, decât Taiwanul.
Că ne aflăm într-un spectacol mediatic instrumentat cu țintă China, ne arată inclusiv sursele publice de informare exploatate și puse la dispoziție de americani, o națiune care pe cât este de mare, pe atât de îngust și eronat tranșează mai toate problemele. Iată o probă de manipulare cu titlul de lecție de istorie.
Pe Wikipedia românii sunt informați că:
„Ideal, Taiwanul ar fi trebuit să mai aibă în componența sa regiunile autonome Hong Kong (distanța până la Taipei fiind de 811 km) și Macao (distanța până la Taipei fiind de 873 km). Așa ceva ar fi fost posibil numai dacă Regatul Unit și Portugalia și-ar fi menținut relațiile diplomatice cu această țară (ar fi recunoscut-o, mai departe, ca adevărata Chină).” (vezi aici)
Promovând teoria lipsită de logică și respect pentru istorie și geografie, ideal, România ar fi trebuit să aibă în componență Washingtonul, Londra și Parisul, iar tot ideal Ungaria ar fi trebuit să aibă în componență Ardealul.
Să ne lămurim.
„Interesul” renăscut al românilor pentru Hong Kong și Taiwan, exprimat în aceste zile de presa românească aflată sub control occidental, nu face decât să sublinieze realitățile și interesele paralele în care acționează „presa românească” în contact cu „poporul român”.
Dacă occidentul decide că ceva este controversat cu privire la China, este pentru că occidentul se exprimă într-o notă agresiv superioară cu privire la absolut orice. Asta nu înseamnă că occidentul are permanent dreptate sau că occidentul acționează interesat de realitatea chineză, cu absolut toate substraturile de ordin istoric și cultural.
Prin urmare, să lași senzația că te preocupă o situație politic-adminstrativă din China până acolo încât te lansezi în considerații și prejudecăți la adresa Beijingului, nu arată absolut nimic. Eventual limitele înguste cu care operezi ca străin de realitățile chineze. Mai arată și cât ești de dezinteresat de propriile probleme, încât crezi că ești în măsură să te ocupi de problemele altora, aflați la mii de kilometri distanță și mii de ani de civilizație.
