Când locuieşti într-un oraş cu o populaţie egală cu cea a ţării tale, cu un număr egal de maşini cu cele din ţara ta şi cu o reţea de autostrăzi la care România visează să ajungă în următorii 10-20 de ani, eşti tentat să crezi că puţine sunt situaţiile în care să fii surprins. Starea aceasta de surprindere, câtă vreme eşti cu mintea şi sufletul deschise, dezbărat de idei lipsite de realism, este una permanentă.
Reperul meu principal în toate plimbările făcute în marea metropolă a fost şi este Bulevardul Changan, o arteră cu o istorie aproape egală cu cea a Chinei şi care taie Beijingul de la Est la Vest, fiind totodată limita care separă Nordul de Sudul capitalei. Sub acest bulevard, lung de peste 30 de kilometri şi care ajunge să aibă peste 16 benzi de rulare în proximitatea Pieţei Tian Anmen, se află şi principala şi cea mai veche linie de metrou, Linia 1, care uneşte extremităţile oraşului. Cu metroul ajungi cel mai uşor, ieftin şi comod în zona nouă a Beijingului, acolo unde China nu mai seamănă cu China, la fel ca la Shanghai sau Hong Kong. Însă dacă în celalalte metropole influenţa occidentală a fost mereu prezentă, aici, în Estul Beijingului, totul este produs de inspiraţie occidentală, dar pe model chinezesc. Marele este mai mare, detaliile sunt mai detaliate, totul este mai totul, ar fi exprimarea care să cuprindă totul într-o singură idee.
Mai mult decât în alte zone ale Beijingului, în Est vechile cartiere muncitoreşti de blocuri de cinci etaje sau hutonguri au fost rase în locul lor apărând într-un ritm ameţitor zone întinse cu clădiri de peste 30 – 40 de etaje. Zona Sanlitun este destinaţia care nu trebuie să lipsească din agenda oricărei vizite la Beijing. Dacă alături de brandurile internaţionale nu s-ar afla caracterele chinezeşti ai avea motive să crezi că te afli în oricare altă metropolă europeană sau americană. Marile atracţii ale zonei sunt „zona zero” Sanlitun, clădirile Soho, turnurile zgârie-nor dar şi noul sediu al televiziunii centrale a Chinei, CCTV, o construcţie paralelipipedică lipsită de miez, care şi ea are câteva zeci de etaje. Totul este un amestec de occidental-asiatic, de o perfecţiune, bun gust şi spaţii aerisite încât presiunea construcţiilor uriaşe nu este resimţită într-un mod deosebit.
De departe, cel mai căutat loc este Sanlitun, zonă din districtul Chaoyang, acolo unde cele mai puternice branduri ale planetei ocupă spaţii generoase, unde se află cel mai mare magazin Adidas din lume, unde mall-urile, cinematografele multiplex, restaurantele, barurile şi cafenelele sunt pline de dimineaţa până la înserare, când totul se închide şi este bine păzit.
Însă distracţia nu se opreşte. Cunoscătorii se mută o stradă mai spre Nord, acolo unde poţi afla o parte din adevărata viaţă a Beijingului, o arteră pe care pot spune că nu se doarme niciodată, indiferent de anotimp, deşi multe dintre clădiri sunt spaţii de locuit. Aici turiştii străini dornici de petreceri şi sărbătorit prezenţa în China găsesc toate ingredientele necesare. Barurile, multe cu discoteci în aer liber la ultimul nivel, sunt înţesate de turişti, rarisim găsind localnici. Fireşte, preţurile, serviciile, muzica, absolut totul este occidental, pentru că în China s-a înţeles foarte bine că cine plăteşte face muzica. Restaurantele cu meniuri europene sunt preferatele mele, gustul fiind cel de acasă, lipsit de puternicul „dulceag” sau „picant” al bucătăriei chineze. Lângă restaurantele europene, la mare căutare sunt şi cele orientale, un loc sigur, la orele serii, necesitând o rezervare prealabilă.
Plimbările în zona Sanlitun sunt echivalentul cu evadarea pe un Champs-Élysées parizian, moda şi pretenţiile la nivel de imagine fiind argumentul de bază al tuturor. Azi, peste tot găseşti în China maşini de lux, însă aici aproape totul este de lux sau măcar o imitaţie aproape perfectă. Oricum, doar impresia pe care o laşi contează. Un argument pentru această dezvoltare occidentală a zonei de Est a capitalei este acela că înainte de anul 1949 aici se găseau cele mai multe legaţii diplomatice din China. Apoi, după fondarea Republicii Populare Chineze, autorităţile centrale au ales Sanlitun pentru amplasarea noilor construcţii destinate ambasadelor. După anii ’70 au apărut primele restaurante şi baruri destinate străinilor, iar în anii ’90 au apărut primele construcţii private. Explozia de modern, lux şi imagine a viitorului a început odată cu demolarea străzii Nan Jie, în anul 2005, pentru a face loc clădirilor de acum. Vechile restaurante mai pot fi găsite pe Gongti Bei Lu, în deplină disonanţă cu puternicele mall-uri The Village şi Mall Nali deschise în vara anului 2008, anul Olimpiadei de Vară din Beijing.
Ultimul proiect de anvergură din noul oraş a fost demarat recent, odată cu deschiderea şantierului unde se va construi cel mai înalt zgârie-nor din Beijing. Botezat “Zun China”, clădirea va reprezenta imaginea unui vas vechi de vin chinezesc şi va avea 330 metri înălţime, cu mult peste toate clădirile din apropiere, inclusiv China World Trade Center – Tower 3, care are 77 de etaje.
Un ultim argument pentru forţa de înnoire a Beijingului, în toate districtele şi pe toate coordonatele cardinale. În districtul în care locuiesc, Shi Jing Shan, în extremitatea vestică, în numai un an de zile au fost ridicate de la zero patru cartiere cu clădiri de peste 25 de etaje, locuinţe, spaţii de birouri, magazine de lux. Dacă a fost să admir ceva, dincolo de viteza de lucru, şapte zile din şapte, 24 de ore din 24, a fost grija pentru mediul ambiant. Dincolo de maşinile care alimentau cu materiale de construcţie şantierul, nimic nu te făcea să înţelegi că în spatele paravanului de la marginea trotuarului se contruieşte un mastodont.
Text apărut în volumul „Descoperind China – Beijing„, Editura Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu, 2012
