Statutul special de stat cobai, prins la confluenţa marilor imperii de influenţă şi forţă, nu reprezintă un caracter special, unic al României în lumea modernă. Chiar şi în aceste condiţii, abordarea, analiza şi percepţia realităţilor româneşti pot plonja periculos în eroare câtă vreme punctul de pornire nu este unul bine conectat la terestrul local. Cu rezerva şi detaşarea necesare, generate de simplitatea abordării, am lecturat punctul de vedere intitulat “Roumanie, la lumière vient de l’Est???” (România, lumina vine de la Răsărit ???) semnat Catherine Durandin, profesor la Institutul Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale din Paris, preocupată cu precădere de evenimentele post-comuniste din România.
Opiniile unui francez detaşat de presiunile realităţilor româneşti, pentru că se află departe de România, le consider uşor simpatice, iar răspunsul vine din partea unui român aflat de asemenea departe de România, însă cu puternice contacte în realitatea din ţara aflată la graniţa Uniunii Europene.
Constat, încă de la început, că punctele de vedere exprimate de distinsul profesor, dincolo de un partizanat născut dintr-un anticomunism est-european, face ca argumentaţia să fie uşoară, vădit subiectivă. În fond, Catherine Durandin foloseşte acelaşi tip de argumente, teme şi comentarii pe care le reproşează “adversarilor” declaraţi: clasa politică şi mass-media “anti-europene”, afirmându-se un suporter al preşedintelui Băsescu pentru că în mandatul său “a avut loc condamnarea crimelor comunismului”. În acelaşi timp, se întreabă “Câţi dintre membrii PSD sau dintre rudele lor au fost în închisori comuniste sau la canal?”, făcând trimitere la alianţa cu PNL.
Cred că nu este cazul, nu ar trebui să fie, să amintesc profesorului Durandin că inclusiv în Uniunea Europeană alianţele au depăşit în multe momente clivajul stânga – dreapta, cel puţin din aceleaşi considerente de majoritate, de oportunitate. Dar, lecţia de morală politică o las în seama politicienilor care ar trebui să ştie să răspundă la un nivel convingător. Abordarea pe care consider necesară să o subliniez doamnei Durandin este legată de modul brutal de segregare a presei româneşti “bun – rău”, cu ascendent negativ pentru cei care au susţinut mesajele anti-europene (???) ale actualei guvernări, în detrimentul preşedintelului pro-european Traian Băsescu. Pentru că numai aşa poate fi înţeleasă afirmaţia: “Dar în 2012, lumina ne vine iarăşi dinspre Răsărit, prin intermediul mass mediei şi al tandemului Crin, Ponta, Iliescu, etc…”.
În acelaşi mod, cum dânsa susţine cauza stipendiaţilor pro-Băsescu, aştept argumentul pentru care afirmă că în spaţiul românesc se clamează orientarea României spre Rusia. Ridicolul comparării realităţilor ruseşti cu un posibil viitor românesc nu trebuie comentat. Profesorul european ne spune că liderii României nu au dreptul să critice, să comenteze şi să respingă poziţii şi decizii ale lideriilor UE. Este şi asta o formă de democraţie. Însă, doamna Durandin cu certitudine ştie că toate guvernele României, cu precădere cel din 2000 – 2004, al aceluiaşi PSD, care a dus România în Uniunea Europeană, finalizând la termen negocierile de aderare şi închiderea celor 31 de capitole ale aquis-ului comunitar, s-au declarat pro-europene fără echivoc. Şi mai ştie doamna Durandin că din 2005, până în anul de graţie 2012, România, sub mandatul exclusiv al guvernelor protejate de Traian Băsescu, nu a mai reuşit să primească un calificativ de trecere la proba MCV şi prin ricoşeul unic la nivelul deciziilor UE nici la spaţiul Schengen.
Până în urmă cu aproape 23 de ani, România era condamnată şi presată de fosta URSS pentru tentativele de parteneriat vestic. Azi, constat că simpla discuţie despre Rusia provoacă reacţii similare, însă dinspre UE, care a căpătat multe dintre apucăturile unui conglomerat în care democraţia nu mai ţine de mulţime ci de interes. Totul pe fondul relaţiilor exclusive şi evidente ale puternicilor UE cu Rusia. Prin urmare, să vii să predai lecţia bunului Vest şi a răului Est, într-o ţară care încă trăieşte puternic în trecutul imediat, am numit România, este o lipsă de tact, dacă nu de manieră. “Avertismentului” lansat cu privire la fetele de la “Pussy Riot, judecate şi condamnate la trei ani de închisoare”, îi solicit doamnei Durandin să abordeze realităţile româneşti in situ, acolo unde presa a depăşit de mult etapa “de partid”. Azi, presiunile vin direct de la instituţiile de forţă ale statului, coordonate de cel care a condamnat comunismul, apoi a preluat metodele.
Cât timp vest-europenii, la nivel instituţional şi intelectual, vor continua să considere nu doar România, ci estul Europei în ansamblu o anexă bună consumatoare şi un depozitar al deşeurilor europene, un spaţiu de permanent experiment, mirajul Uniunii Europene este firesc să dispară. Uriaşa simpatie pentru UE se stinge în România cu acceptul şi complicitatea instituţiilor europene şi nu numai, în condiţiile în care vocea românilor implicaţi este înăbuşită, în afara oricăror reguli de bun simţ. Vinovăţia europenilor vizează toleranţa greşelilor celor loiali, supuşi şi dispuşi la orice obedienţe. Pentru că România nu s-a născut cu probleme în dimineaţa preluării guvernării de către alianţa USL. Dar, probabil, nici doamna Durandin, nici Barosso, nici Reding, nici Ashton nu au sesizat asta.
Românii realizează adevărata faţă a Uniunii Europene şi a ţărilor vest-europene, în care printr-un limbaj mai adecvat, prin presiuni mai puţin abrupte şi brutale, prin interpuşi sau protejaţi menţinuţi în funcţii cu orice preţ, ajunge la aceleaşi rezultate ca şi în cazul URSS, chiar cu riscul pierderii simpatiei. Să nu fim naivi, oportunitatea României de a fi membră a Uniunii Europene nu echivalează cu nimic mai mult decât cu dreptul de a consuma produsul european, pe fondul sărăcirii şi destructurării economice şi teritoriale aplicate ca şi condiţie de parteneriat vestic. Asta am înţeles-o şi iată, graţie unor lideri tot mai puţin patrioţi şi vizionari la Bucureşti, am aplicat-o cu desăvârşire. Pentru că altfel, România, prin liderii ei, ar trebui să caute toate formulele posibile pentru o viaţă mai bună a propriilor locuitori.
Cu toată simpatia pentru francofonia şi legăturile invizibile care leagă cele două ţări, dacă plânge de dragul României, doamna Durandin ar trebui să facă puţin schimb de locuri, măcar cu un univesitar român, dacă nu cu întreaga ţară, pentru o reală înţelegere a contextului românesc. Căci altfel, Franţa, cel puţin în ultimii ani, la nivel de politică, fie ea internă sau externă, a dat orice, numai lecţii de morală şi exemplu, nu! Iar ca subiect de europenism, o invit pe doamna Catherine Durandin să explice, de ce ţiganii din România, în calitate de cetăţeni europeni, cu paşaport european, sunt expulzaţi inutil din Franţa. Este un alt exemplu de aplicare a valorilor exclusive? Sau o incapacitate de a rezolva o problemă pe care europenii ştiu să o combată exclusiv la nivel teoretic, ca motivaţie de afirmare a superiorităţii lipsite de realism.
