Mă arde dorul de o veste bună și caut disperat spre orizontul care duce spre țară un mesaj, un semn, care să descrețească menghina în care este prins sufletul țării mele.
Mă arde dorul de-o rază de speranță fie și din eroare, eliberată din scrâșnitele fălcile președințiale, ființă în care Dumnezeu a uitat să pună emoția, făcând loc nelimitat nevoilor materiale sub care se sufocă impotența și neomenia, cât pentru o armată de lăcuste-umane.
Mă arde dorul de acasă, de România, de țara de pe străzile căruia sunt evacuate buna-cuviința, credința, grija pentru bătrâni.
Mă arde cu flăcări de iad trădarea celor care conduc România mea: președinte, guvern, parlament … cu toții înconjurați de scelerați în uniformă vizibilă sau la secret, cu toții incapabili să înțeleagă răul iremediabil pe care îl fac.
România patimilor … tolerate
Mă arde cu fierul încins al cuielor prinse în Cruce să dau frâu gândurilor care să spulbere într-o clipă ocupația sub care se află România, ocupația imbecililor, impostorilor, incompetenților … toți cei care conduc demența generală, fie prin decizii, fie prin acceptarea ordinelor și măsurilor aberante.
Mă arde dorul de o veste bună, mă pârjolește deșertul pe care îl lasă în urma lor vânzătorii de țară, de oameni, de suflete, de viitor …
Iartă-i Doamne, întărește-mă Doamne!