ROMÂNIA-CHINA 75 DE ANI | Am prins ultimul tren în frumoasa relație de prietenie cu poporul chinez (I)

Astăzi, 5 Octombrie 2024, China și România marchează 75 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice bilaterale, România fiind una dintre primele țări care au reacționat la scurt timp după ce, la data de 1 Octombrie 1949, de pe Poarta Tian Anmen, președintele Mao Zedong a declarat înființarea Republicii Populare Chineze.

Chiar dacă actuala clasă politică de la București nu acordată atenția cuvenită și respectul revendicat de istoria comună în relația cu Beijingul,  trebuie insistat pe sublinierea unor evenimente, oameni și momente care au marcat în mod unic prietenia China-România, ajunsă la perioada de glorie între anii ’70-’80 ai secolului trecut. 

În ziua celebrării celor 75 de ani de parteneriat comun, deschid seria unor texte puse sub titlul general „ROMÂNIA-CHINA 75 DE ANI”, în care, pe durata lunii Octombrie 2024, voi prezenta aspecte relevante din istoria comună, personalități și evenimente, având la bază documente din Arhiva Ministerului Român de Externe din perioada 1880-1990, conținutul volumului „Un prieten adevărat, China”, apărut anul acesta la Editura Pestige din București, alături de textele primite din partea sinologilor români și româniștilor chinezi, constructori ai relațiilor de prietenie România-China.

* * *

În condițiile ultimilor ani, am prins ultimul tren în relația România-China. Am urcat în ultimul vagon fără să știu unde voi ajunge, ce voi găsi la destinație, dar mai ales dacă voi avea răbdarea să înțeleg ce se întâmplă. După 13 ani, singura cale de dialog rămasă este calea culturală, nici ea una suficient de trainică pe jumătatea românească. Politic, diplomatic, economic, uman … suferim acut, fără un orizont de speranță pentru mai bine. Nu așa cum evoluează și gândesc guvernările de la București.  Ca în absolut toate relațiile, nu este suficient ca doar o parte să dorească dialogul, doar o parte să manifeste bunăvoință și înțelegere, doar o singură parte să se comporte decent. (…)

În toți anii trăiți în China, am devenit străin de România, ca un efect involuntar al deciziilor politice și economice luate la București. Când urci în trenul care circulă cu peste 350 de kilometri la oră, îți este greu să accepți că normalitatea este la o medie de 50 de kilometri la oră. Simt că mă depărtez de România, de Europa, și ca efect al modului în care se dezvoltă lumea bătrânului Occident, tot mai obosit, tot mai lipsit de identitate, de capacitatea de a înțelege lumea exterioară pe care, oricât se străduie, nu mai reușește să o controleze, să o supună, să o colonizeze.

Pe de altă parte, cu cât China comunică mai mult, mai detaliat și explicit, cu atât este mai puțin înțeleasă de Occident. Asta se întâmplă pentru că liderii și formatorii de opinie din occident au o agendă care nu are legătură cu interesul general al occidentalilor, al europenilor, al românilor în special. În China, nu există dublă măsură, dublu limbaj. În spatele rigidității aparente, există suficient spațiu pentru a pluti liniștit în umanitate, credință, emoție, rezultat imediat sau pe termen lung, foarte lung. Este motivul pentru care China de azi are uriașa șansă de a reprezenta un model de seriozitate și profesionalism, dacă, simt nevoia să repet, nu va aluneca în zona simplistă, facilă a obsesiei pentru audiență, like-uri, klick-bite, dacă va înțelege că există diferențe esențiale, majore, între modul în care își prezintă mesajele în plan intern și modul în care le prezintă în plan extern.

Cei care urmăresc constant procesul de comunicare al Chinei, pot observa o lipsă de adaptare, necum concesie, la o realitate simplă: publicul din afara Chinei este cu totul altul și altfel, cu istorie, memorie, experiență, așteptări și reacții total diferite de cele ale poporului chinez. Aceste aspecte și multe altele sunt calibrate sau distorsionate de avalanșa de informații și propaganda pe model occidental, care determină și generează o serie de false incompatibilități, o serie de reacții de adversitate. Este un motiv pentru care Europa trebuie să aleagă între a se promova politic sau economic, iar China să găsească reursele necesare pentru a descoperi că lumea exterioară este cu totul diferită, iar în absolut orice proiect sau bună intenție există o limită de acceptabilitate, de suportabilitate.

Niciunde în capitalele în care se decide sau se mimează importanța decidenței globale nu găsești multitudinea de viziuni, optici, discrepanțe, divergențe și ciocniri ideologice așa cum se întâmplă la Beijing. Dacă la Washington sau Bruxelles există o respirație cvasimajoritară dominată de liniaritate, de condescendență și superioritate, o asimilare cu substrat lipsit de expertiză și spirit critic, inclusiv în rândul jurnaliștilor, la Beijing realitatea este cu totul alta. Aici, dincolo de experiență, de zeci de ani de muncă și confirmarea experienței, este obligatorie și morala, ca o moștenire confucianistă obligatorie, promovată astăzi în vairantele originale sau adaptate vremurilor. Ca să înțelegi ceastă realitate, trebuie să trăiești aici, să observi, să simți, să lecturezi, să înțelegi, mai înainte de a porni pe un traseu dominat de formule și prejudecăți occidentale. China este o altă lume. Aici, jurnalismul este o profesie cu aspecte diplomatice, iar diplomația atinge nuanțe chirurgicale. Subliniez aceste realități pentru a se înțelege că cele câteva zeci de jurnaliști străini acreditați în China, tot mai puțini în ultimii ani, nu au cum să acopere, să cuprindă realitatea chineză. Cât despre România … ultimul corespondent avut la Beijing a încheiat misiunea în urmă cu 22 de ani.

De mai bine de 14 ani, trăind în China dar fiind conectat permanent la evenimentele din România, sunt dominat de o serie de întrebări, cu nuanțe predominant culturale: Cine am fost? Cine suntem? Ce vrem să fim, să mai fim, ca națiune? Absolut nimic din cele înregistrate în ultimele decenii nu oferă o firavă speranță României, alta decât disoluția în spațiul Uniunii Europene aplatizat după concepte, formate și formule americane, toate o contradicție între formă și sens. Dacă la Bruxeeles nu mai sunt specialiști care să poată dialoga în mod real cu Beijingul, la București și în România au fost eliminați sau blocați majoritatea interlocutorilor. Sunt tot mai puțini cei care vorbesc în cunoștință de cauză, cei care au expertiză pe China sau Asia, care vorbesc public, adoptând o poziție care să revendice dacă nu prietenia cu China, măcar echilibrul necesar atunci când este abordat subiectul China. După apariția surprinzătoare a specialiștilor în Covid-19, aceștia s-au reciclat devenind specialiști în Rusia și Ucraina, iar mai apoi în Taiwan și Orientul Mijlociu. (…)

În mod cert, românul vrea să circule cu trenul de mare viteză, cu 350 de kilometri pe oră, indiferent cine construiește rețeaua feroviară, fie democrat, fie socialist, numai să poată avea la dispoziție un asemenea mijloc de transport. Niciunde în lume, mâncarea și nivelul de trai nu are etichetă politică, însă, devine tot mai clar că regimul politic poate determina și influența pe termen lung costul hranei și nivelul de trai. (…)

Formulele disperate cu care acționează liderii Occidentului Colectiv, care caută să impună restricții în colaborarea cu estul-european, cu China, cu formatul BRICS, subliniază îngustarea realității și spațiului în care modelul agresiv, războinic, duplicitar și decadent american mai poate acționa. Dacă Sudul Global se trezește, având în China și țările BRICS un partener, o alternativă de construcție, este doar o problemă de timp până când, din nou, estul-european va ajunge la o schimbare de paradigmă politică. Pentru asta, însă, este nevoie de demnitate și ieșirea din stadiul de colonie în care a reintrat România sub mandatele președinților Traian Băsescu și Klaus Iohannis, sub guvernările în care s-au succedat PSD și PNL ca principale forțe politice.

Lumea trebuie să facă eforturi pentru a rămâne în realitate, valabil pentru Vest, valabil pentru Est, în condițiile în care primii nu concep să piardă rolul hegemonic, de jefuitori, iar cei din urmă nu concep să mai fie țări de mâna a doua, exploatate uman și economic. O realitate obiectivă, nu prefabricată și îndesată în mentalul colectiv cu ajutorul noilor instrumente de manipulare sofisticată.

Cât poate România de azi să rămână în echilibru, în condițiile în care factorul de corupție este predominat la nivel intelectual? Mai mult, cine poate păstra echilibrul în acest conflict ideologic, social, economic, în care o lume se stinge, o alta se ridică după cu totul alte principii și repere?

Cine și în ce limite va trasa noile repere privind îndrăzneala și obrăznicia, predestinarea și premeditarea, religiea și spiritualitatea, părerea și opinia?

Privesc spre România trăind temporar într-o țară care își asumă istoria în întregul ei, luminile și umbrele, observând că fiecare vârstă are emoția și gustul specific. Vârstele Chinei sunt de mii de ani aceleași: profunde și ascunse, în permanentă transformare. Ale României capătă nuanțe ciudate, fiind obligat să observ că între agramații și impostorii de azi, am de ales comuniștii anilor ‘70-‘80, care aveau enorm de mult bun simț, aveau școala necesară și experiența pentru a ocupa un post, o funcție, spre deosebire de doctorii în științe de azi care își zdrobesc diplomele în exprimare în limba română.

Nu știu dacă voi apuca să revăd recuperată relația de prietenie România-China, dacă la București vor mai exista oameni care să înțeleagă sensul cuvintelor demnitate și mândrie națională. România are deja generații educate să urască și să judece la ordin, generații care sunt rupte total de contact cu realitatea, de propria cultură, istorie, spiritualitate. (…)

Ce știu este că la o margine de lume, în Asia, România a avut și încă are un bun prieten, poate singurul: China!

* Din volumul „Un prieten adevărat, China”, Dan Tomozei, Editura Prestige 2024, p. 19-24