ROMÂNIA-CHINA 75 DE ANI | Problema Basarabiei, Bucovinei și tezaurului României între preocupările liderilor de la Beijing (VII)

Mao Zedong este, probabil, singurul lider al unui stat partener al României care s-a pronunţat public și ferm în chestiunea ocupării Basarabiei și Bucovinei de către URSS, denunţând politica raptului teritorial dispus de Stalin. Mai mult, liderii de la Beijing de după 1949, până în prezent, au abordat inclusiv problema tezaurului României aflat la Moscova, documentele din arhiva MAE și declarațiile de presă demonstrând, cu prisosință, două aspecte: constanța Chinei în apărarea intereselor României și permanentul joc duplicitar promovat de SUA înainte și după 1990.

Astăzi, problema revenirii Basarabiei și Bucovinei la România este ieșită din zona de interes a clasei politice de la Chișinău, este inacceptabilă la Kiev, în timp ce la București este promovată exclusiv la nivel de propagandă electorală.

Similar, tema tezaurului românesc este una închisă câtă vreme, în primul mandat al președintelui Traian Băsescu, ministrul de Externe Mihai Razvan Ungureanu a solicitat Ambasadorului României la Moscova să renunțe la orice abordare pe subiect în dialogul cu Rusia. Întâmplător sau nu, Mihai Razvan Ungureanu este același care a dispus a sistarea eforturilor care vizau recuperarea proprietăților Fundației Gojdu din Ungaria.
FOTO: Președintele Mao Zedong primind la Beijing pe Secretarul general al PCR, Nicolae Ceaușescu, cu ocazia vizitei oficiale în China, 3 Iunie 1971

După 1950, atitudinea Bucureştiului de independenţă faţă de Moscova a fost încurajată de autoritățile de la Beijing care asociau revendicările româneşti faţă de Uniunea Sovietică cu cele legate de problema Hong Kong, Macao și Taiwan. Renminjibao, publicația Partidului Comunist Chinez, a abordat acest subiect în anii ‘60 ai secolului trecut, condemnând politica agresivă pe care URSS o practica la adresa ţărilor vecine, inclusiv la adresa țărilor din cadrul parteneriatelor de cooperare economică și militară.

Poziţia Chinei, stimulată de tensiunile politice și militare cu URSS, a fost exprimată în cea mai elaborată formă de președintele Mao Zedong, la data de 10 Iulie 1964, la Moscova, când delegaţiile română şi sovietică se confruntau pe tema Basarabiei. La această dată, liderul chinez a lansat în dezbaterea publică internațională problema teritorială dintre URSS şi România, cu ocazia unei întrevederi cu delegaţia parlamentarilor socialişti japonezi, în prezenţa a 32 de jurnalişti niponi.

“Pământuri cucerite de sovietici sunt foarte multe. Conform hotărârii de la Yalta, Uniunea Sovietică, sub pretextul garantării independenţei Mongoliei, a ocupat în realitate această ţară … În 1954, când Hruşciov şi Bulganin au fost la noi, în China, noi am pus această problemă, dar ei au refuzat să discute. Ei şi-au declarat teritoriu propriu o parte a României. Despărţind o parte a Germaniei de Est, sovieticii au alungat populaţia locală în partea de Vest a Germaniei. Luând o parte din teritoriul Poloniei, ei au alipit-o la Rusia, iar drept compensaţie le-au dat polonezilor o bucată din Germania de Est. Acelaşi lucru l-au făcut şi în Finlanda. Ei au despărţit şi au luat tot ce au putut dezmembra. Chiar declarau că regiunea ZSintzian şi teritoriul din nordul bazinului fluviului Amur trebuie alipite la URSS. (…)”[1]. – Mao Zedong

Enumerând teritoriile ocupate de URSS, liderul chinez declara că sovieticii “şi-au însuşit o parte din România”, fără a preciza însă care este această parte. Referirea la Basarabia şi Nordul Bucovinei era însă cât se poate de clară.

Aparatul de propagandă sovietic, inclusiv din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), a reacţionat “cu revoltă şi indignare” faţă de “declaraţiile provocatoare şi şoviniste” ale lui Mao Zedong.
Prezidiul CCPCUS, în şedinţa din 19 August 1964, a însărcinat Ministerul de Externe al URSS şi Secţia CCPCUS pentru relaţiile cu partidele comuniste din ţările socialiste să elaboreze teze de principiu pentru soluţionarea paşnică a diferendelor teritoriale sau de frontieră între ţările socialiste.

Comentarii în presa sovietică pe această temă au apărut la începutul lunii Septembrie 1964. Ziarul Pravda a publicat, la 2 Septembrie un editorial legat de discuţia purtată de Mao Zedong cu grupul socialiştilor japonezi, în care se arăta că “dacă graniţele Rusiei ţariste se stabileau de politica acaparatorilor imperialişti, graniţele Uniunii Sovietice s-au fixat în urma exprimării benevole a voinţei popoarelor în baza principiului autodeterminării libere a naţiunilor” şi că aceste popoare “nicicând şi nimănui nu vor permite să atenteze la dreptul lor de a-şi alege destinul”.

A urmat o amplă acțiune a aparatului de propagandă sovietic, inclusiv în RSSM, pentru combaterea tezelor “revizioniste” ale liderului chinez, accentul fiind pus pe faptul că teritoriul dintre Prut şi Nistru a intrat în componenţa Imperiului Rus “cu aproape o jumătate de veac înainte de formarea regatului român”, pe presupusul rapt al Basarabiei de către România, la 1918, şi pe actul “de justiţie” din 28 Iunie 1940, când Basarabia “a fost reunită pe cale paşnică la Patria Sovietică”[2].

Aceste teze erau transmise atât preşedintelui Mao Zedong, care vorbise despre teritoriile adjudecate de sovietici pe seama României, dar, în egală măsură, şi liderilor români, al căror nou curs politic “nu mai oferea previzibilitatea de altădată în raport cu marele vecin din răsărit”. (…)

Ceaușescu și problema tezaurului

Documentele desecretizate din arhiva Ministerului Român de Externe prezintă amplu discuțiile oficiale derulate de președintele Nicolae Ceaușescu și reprezentanții diplomatici al RP Chineze,

În cadrul audienței acordate Ambasadorului RP Chineze la București, ES Liu Fang, la data de 21 Septembrie 1965, Secretarul general al CC-PCR, Nicolae Ceaușescu, a prezentat și problema tezaurului, discutată cu reprezentanții URSS[3].

„O altă problemă ridicată de noi a fost o problemă mai veche: cea a tezaurului de aur românesc, depozitat în 1961 în Rusia, care nu ne-a fost înapoiat. (…) Au fost și alte valori, dar principala era 100 de tone de aur, monezi și lingouri.”

Mai mult, în cadrului schimbului de poziții, Nicolae Ceaușescu aborda problema unanimității în cadrul deciziilor Pactului de la Varșovia (în 1968 urma să fie produsă invazia în Cehoslovacia), respingând majoritatea.

„În problema unanimității în cadrul Pactului de la Varșovia, am spus că noi nu vom fi niciodată de acord ca cineva să hotorască cu majoritatea de voturi în problemele nnoastre și că nu ne vom simți legați de niciun fel de hotărâre cu care nu suntem de acord. I-am întrebat (pe ruși – n.m.) dacă ei ar fi de acord ca majoritatea să hotărască în problemele URSS.”

După 60 de ani, privind poziția exprimată de Ceaușescu, trebuie observată că Uniunea Europeană, NATO și Consiliului de Securitate al ONU, concentrate în jurul intereselor hegemonice ale SUA, urmăresc transformarea pe modelul unui sistem decizional dorit de URSS la mijlocul secolului XX.

SUA mereu în acord cu … Rusia

În contextul mai larg al evenimentelor de după 1991, trebuie observat că unul dintre statele care au fost permanent alături de Rusia în menținerea distanței dintre România și Republica Moldova au fost Statele Unite ale Americii (SUA), partenerul strategic al Bucureștiului și Chișinăului, promotorul hegemoniei politico-economice planetare.

Reamintesc că în luna August 2016, în preajma Zilei Naționale a Republicii Moldova, Ambasadorul SUA la Chișinău, James Pettit, călca cu bocancii în libertatea de decizie a Moldovei și României, afirmând că unirea celor două țări “nu este o alegere practică şi nu este o alegere care va face lucrurile mai bune”.

Venită din partea unui ambasador SUA, declarația se constituie într-o poziție de nouă imixtiune în afacerile interne ale unor state, declarație care se coordona perfect pe interesele Federației Ruse în regiune.

Conducerea României înghite umilința ambasadorului SUA

Singurul care a reacționat public la declarația oficialului american a fost președintele Senatului României de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, care a convocat Comisia pentru politică externă, în vederea adoptării unei declarații politice[4].
Primul guvern personal al președintelui Klaus Iohannis (instalat după tragedia de la Colectiv, din 30 Octombrie 2015), condus de premierul Dacian Cioloș, având ca ministrul de Externe, Lazăr Comănescu, a preferat să înghită umilința produsă de ambasadorului James Pettit aflat la post, la Chișinău, din 2014.

Pettite avea o experiența profesională construită în fosta URSS și actuala Federație Rusă, fiind unul dintre specialiștii americani în relațiile diplomatice și de informații pe spațiul de influență rusă. Cu repetate mandate diplomatice în Rusia, Pettit a fost martorul destrămării URSS, dar și coordonatorul programului american privind refugiații sovietici, pentru ca ulterior să fie numit la Ambasada SUA din Ucraina.

Iată un parcurs profesional care făcea din Pettit un bun cunoscător al intereselor ruse în spațiul Est-european, interese pe care SUA le-au jucat permanent la cacialma și în parteneriat cu liderii post sovietici de la Moscova. Deși cunoștea foarte bine faptul că Republica Moldova este parte a istoriei și teritoriului României, Pettit a transmis că SUA susține o politică lipsită de respect, sfidătoare la adresa tuturor românilor și a României.

“Consider că este foarte important şi aceasta desigur este politica noastră, cred că şi politica de aici, ca Republica Moldova să rămână un stat suveran şi independent în interiorul unor graniţe sigure. Unirea cu România, de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau orice alt motiv, nu este o alegere practică şi nu este o alegere care va face lucrurile mai bune aici, în Republica Moldova. Ceea ce ar face lucrurile mai bune aici în Republica Moldova este cooperarea dintre clasa politică şi oameni pentru ca ei toţi să contribuie pentru a face din Republica Moldova o ţară mai bună pentru moldoveni. (…) Republica Moldova nu este România, Republica Moldova are propria sa istorie şi propriile provocări”[5], declara James Pettit, la finalul lunii August 2016, la postul de televiziune Moldova 1.

Mesajul ambasadorului SUA nu este doar un comentariu de o abruptă analiză locală, ci în primul rând un avertisment lansat după vizita premierului Dacian Cioloș la Chișinău, din 25 august. Au trecut câteva zeci de ore de la declarație, iar Guvernul de la București, aflat în fața diplomaților români în cadrul Reuniunii Anuale a Diplomației Române, tace! O tăcere care confirmă trădarea națională a celor care conduc România.

La fel ca și până acum, singurul lider român care a adoptat o poziție publică în fața abuzurilor de poziție susținute frecvent de trimișii SUA sau UE, a fost președintele Senatului României, Călin Popescu-Tăriceanu, care a declarat că:

“Am încă rezerve să cred, până la proba contrarie, că aceasta ar fi poziția oficială a Departamentului de Stat. Reamintesc domnului ambasador că în decembrie 1989, Congresul Deputaților Poporului al URSS a acceptat și Gorbaciov a semnat raportul Comisiei Yakovlev, care condamnă protocoalele secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov. Mai mult, în 1992, președintele Boris Elțîn a dispus declasificarea pactului, tot ca pe un fel de condamnare implicită a acestui act politic. (…)

Ca un argument suplimentar, nu-mi aduc aminte ca vreun politician american sau din orice altă țară democrată să fi spus vreodată că cele două state germane, RFG și RDG, nu ar trebui să se unifice, pentru că ‘nu este o alegere practică și nu este o alegere care va face lucrurile mai bune’. Dreptul de a-și hotărî soarta aparține cetățenilor și nu diplomaților, și nici măcar politicienilor, altfel obligați să pună în operă voința populară majoritară. Rămâne de văzut dacă declarația făcută la postul de radio Moldova 1 a fost o gafă a diplomatului american datorată unor grave deficiențe de cunoaștere privind statul diplomaților sau a unor lacune de cultură generală și politică”.[6]

Adevărul, Istoria și Diplomația … alternative

Orice apel la adevărul istoric, la decență și măsură, a fost și este un efort justificat, însă inutil în fața trimișilor americani la București și Chișinău. De zeci de ani, diplomații SUA au demonstrat comportamente abuzive, în totală contradicție cu prevederile Convenției Relațiilor Diplomatice de la Viena din 1961, asupra căruia găsesc necesar să revin, pentru a cunoaște limitele în care trebuie să își susțină activitatea un diplomat aflat la post.

Convenția Relațiilor Diplomatice de la Viena, din anul 1961, arată că activitatea diplomaților trimiși la posturi se derulează fără a se amesteca în afacerile interne ale statului în care sunt trimiși în misiune.

“Fără a pricinui vreo daună privilegiilor şi imunităţilor lor, este datoria tuturor persoanelor care se bucură de astfel de privilegii şi imunităţi să respecte legile şi reglementările statului care i-au primit. Aceștia au, de asemenea, obligaţia de a nu se amesteca în afacerile interne ale statului” (respectiv).[7] (Art. 41.1.)

Câtă vreme la București și Chișinău președinții și guvernele permit să fie tratate ca slugi obediente aflate la ordinele ambasadorilor SUA sau UE, discuțiile despre independența și interesele naționale sunt simple demonstrații de ipocrizie și lipsă de minimă demnitate făcute de liderii României și Republicii Moldova.