ROMÂNIA-CHINA 75 DE ANI | Luna August 1968, 1989, 2014 și trădările interne de la București (V)

După 2011, România a intrat în epoca dezinteresului în relația cu lumea estică, devenind un instrument, pierzând calitatea de țară independentă, devenind un număr, un vot, o piață, la dispoziția intereselor externe.

În August 1968, China a fost ferm alături de România, după invazia în Cehoslovacia. În August 1989, China a transmis României un avertisment cu privire la atacurile externe și riscurile trădărilor interne la nivelul forțelor de militare și de securitate. În August 2014, China a primit ultimul oficial de rang înalt, la Beijing.

În aceste condiții, pentru a recupera imaginea demnității interne și internaționale, diplomația română trebuie să redescopere diferența dintre fidelitate și profesionalism, între docilitate și determinare, între întâmplare și proiect. Mai simplu, diplomația română trebuie să revină la minimul nivel diplomatic în care lumea, țările, popoarele, nu pot fi împărțite în alb și negru. (…)

Când un președinte, un premier, un ministru, se înconjoară cu fideli slugarnici, profesioniștii nu au loc. Atunci când se înconjoară cu docili, capabili să îndure orice umilință și degradare umană, nu există determinare, iar când totul este o întâmplare de moment, o încropeală pentru o raportare mincinoasă, ideea de proiect și rezultate reale devine absurditate.

Aici suntem în relația diplomatică România-China, la finalul anului 2024, an în care marcăm 75 de ani de relații bilaterale. (…)

Pe de altă parte, se poate observa cu ușurință prăbușirea nivelului de comunicare, a limbajului cu care se exprimă diplomații români trimiși la Beijing, nu doar în dialogul direct, ci inclusiv în scris. Absența diferențierii între limbajul gazetăresc și cel diplomatic, diferențiere necesară dar tot mai puțin obligatorie în rândul diplomaților, este o problemă care afectează în primul rând Centrala MAE de la București. Prin urmare, când Ambasada României din China comunică la nivelul compunerilor scrise de elevi mediocrii, nu ar mai trebui să surprindă actuala realitate.

De ani de zile, România trimite la Beijing diplomați și angajați rudimentari, lipsiți de experiență, competențe și obligatoriile capacității de adaptare la spațiu, la cultura și realitatea chineză în care sunt trimiși.

Asia nu este Europa, cum China nu este similară niciunei țări din Occident. Iată de ce, majoritatea diplomaților devin absenți-invizibili, alții devin prozeliți, abuzivi, agresivi, sfidând permanent Convenția de la Viena[1], fiind permanent la limita expulzării. Acest comportament reflectă mimetismul impostorului de la București care, umilit în propria țară de partenerii strategici, simte nevoia manifestării prost superioare, odată ajuns la post în țări pe care știe că are voie să le trateze cu sfidare. (…)

De ani de zile, am întors spatele Chinei ca unui dușman, deși nu am avut și nu există niciun motiv, dincolo de ordinele primite și aplicate de lideri slugarnici de la București. Pe scurt, asta înseamnă trădare de țară!

Economic am pierdut orice contact, suntem reziduali și dependenți de partenerii chinezi. Românii aflați în China preferă să trăiască în umbră, departe de expunerea inutilă și de multe ori distructivă alături de diplomații și oficialii români care au o calitate comună și un scop comun: să promoveze diplomația de buzunar. (…)

Fără pic de reținere, susțin că România trebuie să revină în plan diplomatic la realism, la simplitate și claritate în dialog, trebuie să renunțe la șabloanele dominate de englezismele lipsite de sens, de consistență și contact cu realitatea imediată, inclusiv în plan cultural și uman.

România trebuie să redescopere modestia potrivit locului istoric și poziției în plan european și mondial, dar, apucând ferm și reînvățând manual diplomației la paginile despre demnitate. Pentru că, de ani de zile, diplomația română este atât de prețioasă și de competentă încât nu observă Asia, nu observă China, cum în egală măsură nu înțelege corect realitățile globale.

România-China 2024: Zece ani de absență … pierderea memoriei și prieteniei tradiționale

Trebuie observat că după anul 2010, absolut toți cei care au încercat să construiască o relație de dialog politic și economic cu China au devenit ținte ale sistemului de justiție din România, ale organizațiilor finanțate din exteriorul României și ale protestelor susținute, protejate și stimulate de ceea ce a fost catalogat și demonstrat ca fiind “trinomul: servicii, justiție, presă”[4].

Iată două argumente care obligă la actualizarea memoriei și conduitei României în Relația cu China, dar și un moment de fractură din istoria prezentă, toate trei evenimentele fiind legate de luna August.

În luna August 1968, China a fost cea mai puternică și fermă voce în apărarea României, după invazia forțelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia.

Atunci, premierul Zhou Enlai (foto sus), în mesajului transmis în cadrul Ambasadei României din Beijing, cu ocazia Zilei Naționale a Republicii Socialiste România (23 August), a declarat sprijinul total pentru guvernul de la București în fața unei potențiale agresiuni ruse, arătând:

„Aţi adoptat o poziţie de luptă, aţi început încă de mult să duceţi o politică de rezistenţă faţă de conducerea revizionistă a Uniunii Sovietice, iar acum aţi adoptat măsuri de organizare a apărării patriei, fiind pregătiţi de orice eventualitate. Noi vă sprijinim în lupta pentru apărarea independenţei şi suveranităţii. Rezistaţi, dacă aveţi nevoie, vă dăm şi tunuri.» – [ss] A. Duma A.M.A.E. fond Telegrame, Pekin, vol. II, 1968, nepaginat

Evenimentele din 1968 aveau să fie urmate de o vizită oficială la nivel de stat a liderilor români abia în 1971, când Nicolae Ceauşescu avea să fie primit de Mao Zedong. Stenogramele discuţiilor purtate în dimineaţa zilei de 3 iunie, la care a participat şi Zhou Enlai, evidenţiază importanţa mesajului transmis de China cu ocazia recepţiei organizate la 23 august 1968. De asemenea, este subliniat rolul de mesager al României în relaţia dintre ţările occidentale şi China, alături de preocuparea celei din urmă cu privire la imaginea pe care adversarii o construiesc în presă despre realităţile chineze.

ACUM 56 DE ANI | China şi România în August 1968: „Rezistaţi, dacă aveţi nevoie, vă dăm şi tunuri.”

În luna August 1989, după declanșarea evenimentelor din Piața Tian Anmen[2], China a transmis tuturor ambasadelor țărilor socialiste acreditate la Beijing un avertisment în care se arăta că au fost depistate“unele cazuri grave de corupție descoperite chiar în rândul cadrelor Securității publice și organelor de Justiției”[3], care au favorizat protestele care urmăreau răsturnarea regimului politic.

În mod cert, telegrama de informare a plecat din Ambasada Românei din Beijing, spre Ministerul Afacerilor Externe de la București. Nu poate fi afirmat cu aceeași certitudine că informația a fost prelucrată și transmisă celor care aveau obligația să asigure protecția și stabilitatea regimului, pentru evitarea derapajelor care afectau în mod grav societatea. Au urmat evenimentele din Decembrie 1989 și evoluția descendentă în relațiile cu China.

În luna August 2014, România marca ultima vizită oficială în China a unui lider român în funcție la București, odată cu prezența la Beijing a premierului Victor Ponta (August-Septembrie). Evenimentul avea loc la șase ani de la ultima vizită a unui președinte român în China, Traian Băsescu, ca o curiozitate tot în luna August, 2008.

În relația bilaterală România-China, asistăm la stingerea ultimei generații care a construit, care a trudit, care a lăsat urme impresionante în spațiul economic, cultural și uman, urme ale căror ecou și astăzi este auzit în întreg teritoriul chinez grație memoriei adânc cultivate.

Iată de ce, la București trebuie reluată construcția, trebuie redeschisă calea prieteniei, trebuie reînvățat în mod corect drumul spre Beijing și spre întreaga Chină, acolo unde România are un prieten adevărat, onest și capabil să sprijine o țară prietenă.