Analiză STRATFOR de George Friedman
Săptămâna trecută a început cu certitudinea că un atac asupra Siriei era inevitabil şi chiar iminent. S-a terminat cu o coaliţie care susţiner atacul fiind şi nu prea unită, cu preşedintele american Barack Obama susţinând în mod clar că un atac este inevitabil, poate în termen de o lună, în cazul în care Congresul îşi dă acordul. Aceasta este o comedie în trei acte: războinicul reticent se transformă în general furios şi găsindu-şi aliaţi îndepărtaţi devine din nou războinic reticent.
Încep cu faptul că Statele Unite nu a fost prima ţară care a solicitat intervenţia militară în Siria, după ce au fost prezentate imagini cu ceea ce păreau a fi victimele unui atac chimic de suprafaţă. Această onoare a aparţinut Franţei, Turciei şi Marii Britanii, fiecare dintre ele revendicând acţiunea. Mult ca decât Libia, unde Franţa şi Italia au fost primele dornice de intervenţie, Statele Unite ale Americii au ajuns cu întârziere.
Statele Unite nu au avut nici un interes naţional major în Siria . Acestea au fost ostile pentru o lungă perioadă regimului Al Assad. Ele au o simpatie pentru insurgenţii sunniţi, dar au ajuns la concluzia că prăbuşirea lui Al Assad nu este de natură să conducă la un regim democratic, la respectarea drepturilor omului, ci la un regim islamist cu legături cu al-Qaeda. Statele Unite sunt în proces de recuperare după Irak şi Afganistan, şi nu sunt dornice să contribuie la construirea naţiunii în Siria, în special având în vedere jucătorii. Prin urmare, atitudinea americană faţă de Siria a fost aceea de a-şi exprima profunda îngrijorare, în timp ce stăteau cât mai departe posibil, de mult decât a făcut-o restul lumii.
Ceea ce a început să schimbe atitudinea în Statele Unite a fost o declaraţie făcută de preşedinte în 2012, când a spus că utilizarea armelor chimice ar fi o linie roşie. El nu a vrut a vrut să intervină. El a stabilit linia roşie deoarece s-a gândit că acesta era singurul lucru pe Al Assad nu l-ar încerca. A fost o încercare de a rămâne în afară, nu un anunţ de interes. De fapt, au existat dovezi anterioare ale atacurilor chimice la scară mică, iar preşedintele a evitat angajamentul.
Fracţiunea de la Washington a Drepturilor Omului
De data aceasta, cu parteneri străini majori care cer acţiune, preşedintele a simţit că nu are de ales. O facţiune semnificativă din aparatul său de politică externă l-a presat la acest lucru. Au fost cei care, vezi consilierul de securitate naţională Susan Rice, au favorizat utilizarea forţei militare în urma crimelor de război şi a încălcărilor drepturilor omului la scară mare. Se crede că ea ar fi susţinut războiul din Irak împotriva lui Saddam Hussein, simbol al crimelor de război şi al încălcărilor drepturilor omului, dar nu ea a făcut-o, iar asta este o altă problemă. Ideea este că, lăsând Irakul, această facţiune a simţit că Statele Unite nu au reuşit să îşi îndeplinească obligaţiile morale în Rwanda, dar au aplaudat intervenţia în Kosovo.
Acestă fracţiunea nu este mică şi face apel la o tendinţă importantă în cultura politică americană, care vede Al Doilea Război mondial ca un război perfect, deoarece a fost purtat împotriva unui rău de nedescris şi nu pentru un câştig strategic sau material. Acest război a fost mult mai complicat, dar nu a fost un moment al adevărului. Lumea, în general, a aprobat implicarea americană. Pentru ei, acesta a fost modelul politicii externe a SUA. Având asigurată protecţia şi puterea de la distanţă, Statele Unite nu ar trebui să fie o putere politică tipică, dar ar trebui să îşi folosească forţa pentru a împiedica nedreptăţile extreme din lume.
Pentru ei, suferinţa în războiul civil sirian a fost rezultatul reprimării regimului Al Assad. Această facţiune a avut un punct de vedere interesant. Acesta s-a axat pe nedreptatea actuală, nu întotdeauna conştientă, interesat sau crezând că ceea ce va urma, va fi mai rău. Îmi amintesc, argumentând cu colegii academici înainte de căderea şahului, că în timp ce el a fost cu siguranţă un criminal, noi şi poporul iranian am regretat ceea ce a urmat. Ţine de o convingere romantică văzând mulţimea de pe stradă mai distructivă decât tiran, în palatul său. Uneori, ei au avut dreptate. Nu este clar dacă înlocuiea şahului a redus suma totală a suferinţei umane.
De-a lungul Primăverii Arabe a existat o romanţare a mulţimii din stradă, mai ales atunci când mulţimea este văzută prin lentila excepţionalismului american. A fost vorba de convingere, în special a celor care au văzut responsabilitatea principală a Statelor Unite şi promovarea drepturilor omului, majoritatea celor de pe străzi dorind genereze o democraţiei în stil american. În mod ironic, cele două grupuri care se dispreţuiesc reciproc – neo-conservatori şi activiştii pentru drepturile omului – au acelaşi punct de vedere: dacă ai eliminat tirani, ce ar urma ar fi democraţiile constituţionale şi respectarea drepturilor omului. Rice a lui Obama şi-a asumat, în 2013, acelaşi rol ca şi Paul Wolfowitz a lui Bush, în 2003.
Astfel, eliminarea lui Al Assad a devenit un obiectiv de politică externă al fracţiunii drepturilor omului adânc înrădăcinată în ideologia administratiei Obama. Ei au fost dezamăgiţi atunci când, în loc de intervenţie, acesta a stabilit linia roşie. Când linia roşie părea să fie trecută, au presat pentru acţiune.
Obama a învăţat un lucru sau două despre mase, arabe sau altele. El a fost mult mai puţin romantic cu privire la intenţia lor, mai ales după Libia. După Libia a fost, de asemenea, conştient de faptul că, după felicitări Statele Unite ar trebui să trăiască cu haosul sau noua tiranie. El nu a vrut să atace, iar asta a fost clar încă din primele zile.
Au existat două motive. În primul rând, el şi-a pierdut încrederea în mase. În al doilea rând, el a promis să nu meargă la război, la fel ca Bush, fără un sprijin internaţional validat de Organizaţia Naţiunilor Unite, şi cu sarcina de a conduce războiul alături de aliaţi. În Libia, războiul a început sub conducere franceză, iar, în timp, faptul că Statele Unite au avut forţa necesară iar Franţa nu, au împins Statele Unite în faţă , într-o poziţie pe care Obama nu a dorit-o.
Presat de fracţiunea drepturilor omului din administraţie sa să ia măsuri în Siria, el a fost, de asemenea, sub presiunea a trei ţări importante: Marea Britanie, Franţa şi Turcia. Turcia, în special, a fost importantă pentru el. Relaţiile au fost tensionate din 2003, când Turcia a refuzat să lase trupele americane să atace Irakul terestru. A acceptat să ofere sprijin la apelul Turciei de intervenţie, dar nu până la punctul în care a fost pregătit să facă mai mult decât un atac simbolic, folosind doar rachete de croazieră împotriva unor ţinte incerte, probabil, în primul rând rachete care pot transporta produse chimice. Turcia a cerut un atac de tip Kosovo – care a fost conceput pentru a slăbi poziţiile regimului din Siria. Obama nu a acceptat propunerea de atac la scara dorită de Turcia. (VA URMA)
