Adrian Năstase: Actualitatea lui Nicolae Titulescu

După cum am semnalat, Institutul Cultural Român (ICR) din Beijing  a organizat, marți, un eveniment dedicat diplomatului, universitarului și omului politic Nicolae Titulescu (1882-1941).

Invitat în China de Institutul Diplomatic Chinez și de ICR Beijing, președintele Fundației Europene Titulescu, fost prim-ministru al României, domnul Adrian Năstase, a evocat personalitatea, opera și caracterul vizionar în politica externă demonstrat de Titulescu, în perioada anilor ’30 din secolul XX, viziune cunoscută, aprofundată și apreciată de școala diplomatică de la Beijing.

În urma discuțiilor purtate la finalul evenimentului, am cerut și primit acordul domnului Năstase pentru a publica integral mesajul prezentat la Beijing. Interesul manifestat de partea chineză, la nivel diplomatic și academic pentru personalitatea lui Nicolae Titulescu este cu atât mai relevant în cadrul memoriei și relației bilaterale România-China, cu cât la data de 7 Martie 1932, în timpul Războiului Japonez de Agresiune, diplomatul român a prezentat un mesaj, în cadrul Adunării Generale Extraordinare a Societății Națiunilor, în care a prezentat poziția României în problema conflictului.

În timpul Comitetului General al sesiunii extraordinare a Adunării, convocată la cererea părții chineze, Titulescu a prezentat șase principii valabile și astăzi, principii care vizau, între altele: încetarea imediată și definitivă a tuturor ostilităților, necesitatea încheierii unui armistițiu militar cât mai curând posibil, fără condiții politice, necesitatea protejării persoanelor, respectarea integrității teritoriale, dar și necesitatea ca Societatea Națiunilor – actuala Organizație a Națiunilor Unite (ONU) să aibă o doctrină unitară pentru toți membrii săi.

În prezența a doi foști premieri români, Nicolae Titulescu a fost evocat la Beijing

Mesajul integral prezentat de domnul Adrian Năstase, la Institutul Cultural Român din Beijing, la data de 16 Mai 2023:

Nicolae Titulescu s-a născut la 4(16) martie 1882, la Craiova, unde a urmat cursurile primare și liceale, obținând, în 1900, premiul de onoare la examenul de bacalaureat. În anii următori, studiază dreptul la Paris, evidențiindu-se ca unul din cei mai străluciți studenți. Revenit în țară, a fost numit, la 22 de ani, profesor suplinitor la Universitatea din Iași, iar în 1909 devine profesor de drept civil la Universitatea din București. Activitatea sa politică a început în 1912, când este ales deputat în parlament, obținând primul său mandat ministerial – la finanțe – în 1917. La începutul anului 1918, pleacă la Paris, unde participă ca membru al delegației române la Conferința de pace. Revenind în țară, va deține – pentru câteva luni – al doilea mandat ca ministru de finanțe, iar în 1922 va fi numit ministru plenipotențiar al României la Londra. În 1927, este însărcinat, pentru prima dată, cu conducerea Ministerului Afacerilor Străine, dar numai până în anul următor, când se întoarce la postul de la Londra, de unde continuă să observe desfășurarea evenimentelor europene, participând activ la toate marile negocieri internaționale, având și calitatea de reprezentant al României la Societatea Națiunilor. În toamna lui 1930, este ales președinte al Adunării Generale a Societății Națiunilor (cu 46 de voturi din 50), ceea ce evidențiază marele prestigiu de care se bucură diplomatul român pe plan internațional. Împotriva practicii obișnuite a Adunării Generale a Societății Națiunilor, de a nu reînnoi mandatul anual al președintelui său, Nicolae Titulescu este reales ca președinte al Adunării Generale a Societății Națiunilor în 1931, ca semn al prețuirii activității sale. În 1932 revine la conducerea Ministerului de Externe pe care o deține până în 1936. Moare, în exil, la Cannes, în Franța, în 1941.

Calitățile sale erau cu totul excepționale: orator pasionat și convingător – caracterizat prin logică, precizie, eleganță; profesor angajat – preocupat de organizarea învățământului juridic; diplomat abil – apărător constant al intereselor românești, dar și al celor ale păcii internaționale. Din păcate, idealul căruia Titulescu i-a închinat întreaga viață – menținerii păcii între națiuni – nu a putut fi realizat în timpul vieții sale, moartea sa, departe de țară, petrecându-se – tragic destin – în perioada crâncenă a celei mai mari conflagrații mondiale pe care Titulescu, ca om, ca diplomat, încercase să o preîntâmpine.

În concepția lui Nicolae Titulescu privind desfășurarea relațiilor internaționale și rolul dreptului internațional în viața națiunilor, pacea reprezintă elementul central de referință, premisa și scopul dezvoltării armonioase a tuturor statelor, motivarea și factorul dinamic al acțiunii progresului.

În concepția sa, pacea reprezintă aspirația perpetuă a umanității, un ideal care justifică orice sacrificii. Pacea – scria N. Titulescu în celebrul său discurs rostit în Reichstag, în 1929, ”Dinamica păcii” – este un fenomen de mișcare. Ea este ceva viu care se înfăptuiește treptat. Pacea nu este odihnă, nici delăsare. Pacea este numai un scop, o direcție.

Înainte de război, arăta el, lumea era împărțită în zone supuse regimului suveranității naționale inflexibile. Aceste suveranități reglementau ele însele, în virtutea propriei lor rațiuni de a fi, greutățile care se iveau. Iar dacă, în timpul acestei reglementări, două suveranități se ciocneau, dreptul la război era măsura supremă pentru a rezolva conflictul. Cum dreptul nu avea întotdeauna forța ca sprijin, în ultimă analiză conflictele între națiuni erau lichidate prin forța materială.

Milioane de oameni au murit pentru ca acest sistem să facă loc domniei legii.

În concepția sa, legile care guvernează statele ”intră în două sfere distincte, dar conjuncte: dreptul intern, produs al dreptului de guvernare a statului asupra supușilor săi, și dreptul internațional, produs al contractului încheiat între voințe libere și egale. Cele două sfere au un conținut variabil, iar dreptul internațional prezintă o tendință din ce în ce mai accentuată să absoarbă materiile care figurau la început în sfera dreptului intern”.

Pe de altă parte, constata el, ”Se spune că voiam să trăim sub domnia legii internaționale și totuși lumea asistă nepăsătoare la violarea ei repetată și la zeificarea celor care o realizează, fericită dacă aceștia consimt să accepte o convorbire, chiar dacă faptele împlinite nu sînt niciodată puse în cauză.”

Nu trebuie uitat pentru cei ce ar fi înclinați să vadă o încredere prea mare a sa în legiferarea internațională, că aceasta este și scutul apărării țărilor mai mici. ”Respectarea dreptului internațional este pavăza statelor mici.”

”Ce i se impută legii internaționale? – întreba el – Posibilitatea ca ea să fie violată? Dar care este legea ce nu poate fi violată? Și de când violarea legii atrage acesteia din urmă pierderea caracterului de lege?”

Aș vrea să subliniez că Titulescu nu a fost doar un inspirat orator. El a lăsat în urma sa și o importantă operă scrisă: două mii de pagini de carte, cinci sute de pagini de conferințe, o mie de pagini de telegrame și discursuri.

Voi trece, în revistă, pe scurt, patru teme prezente în discursurile și conferințele lui Titulescu: 1. Suveranitatea – ca fundament al dreptului internațional; 2. Principiul egalității în drepturi a statelor; 3. Principiul pacta sunt servanda și problema revizuirii tratatelor; 4. Războiul de agresiune

Suveranitatea – ca fundament al dreptului internațional

O sinteză, referitoare la acest subiect, găsim într-un articol al său, publicat în ”Dictionnaire diplomatique” sub redacția lui Frangulis, în 1936: ”Suveranitatea, concepută odinioară ca o forță atât de absolută încât unii s-au crezut îndreptățiți să nege existența unui adevărat drept internațional, este astăzi concepută îndeobște drept voință care se limitează pe sine însăși în virtutea puterii sale independente (…) Nu există loc în organizarea actuală a comunității internaționale pentru un suprastat. Acesta este înlocuit printr-o asociație voluntară de state libere, care și-au asumat obligația de a se supune legii acceptate de ele în virtutea propriei lor suveranități. În consecință, în prezent, legea internațională apare în ochii tuturor nu drept o lege de ”subordonare”, ci drept o lege de ”coordonare”, și situația fiecărui stat în raport cu celelalte nu drept o situație de ”dependență”, ci drept o situație de ”independență”.

Se întreba el în celebrul discurs ”Dinamica păcii”, ținut în 1992, în Reichstag: ”Să fie oare suveranitatea statelor o piedică în calea păcii? Se poate, războiul fiind, fie că recunoaștem sau nu acest lucru, produsul unei anumite structuri sociale și politice. Dar a preconiza drept soluție pentru instituirea păcii permanente, în starea de fapt actuală, abolirea suveranității înseamnă nu numai a preconiza o soluție imposibilă, ci și, dacă am porni pe această cale, a arunca lumea în haos și anarhie, pentru că nu se poate încă desluși limpede nici felul cum ar fi realizată, nici felul cum ar fi concepută organizarea nouă care ar urma să intre în vigoare.”

Rețin însă, în mod deosebit, formularea extraordinară a celui pe care îl sărbătorim astăzi: ”Suveranitatea națiunilor continuă să existe, dar însoțită de o servitute internațională în favoarea păcii”.

Principiul egalității în drepturi a statelor

Un principiu ce trebuie să prezideze comunitatea internațională și care să nu comporte nici cea mai mică excepție este acela al egalității în drepturi a statelor, adică ”dreptul suveran de a dispune fiecare de soarta noastră și de a nu primi niciodată o hotărâre care să ne privească și la care noi să nu fi consimțit.” ”Democrația a pătruns – spunea Titulescu – în viața internațională prin Societatea Națiunilor, și datorită ei toate statele sunt egale în fața legii.” Statele egale în drepturi trebuie să-și respecte independența. Legea internațională este un rezultat al contractului încheiat între voințe libere și egale, ea nu este o lege de subordonare, ci de coordonare; situația fiecărui stat față de celelalte nu este o stare de dependență ci una de independență.

Principiul pacta sunt servanda și problema revizuirii tratatelor

În perioada interbelică, nemulțumirile față de tratatele de pace se exprimau prin diverse politici revizioniste. Voiesc să mă ridic deasupra argumentelor de drept și să mă întreb aci, în fața dumneavoastră ca om de stat: este revizuirea tratatelor în interesul păcii?
Desigur, sentimentul justiției violate nu creează spiritul pacific. Dar justiția nu este un sentiment unilateral. Justiția este ceva obiectiv.
Și atunci întreb: Ce este justiția în materie de tratate? Cine poate pretinde în conștiința lui că poate face un tratat absolut just? După ce criterii se va administra justiția în asemenea materie?

Să vorbim ca oameni practici.

Pentru revizuirea tratatelor, lua-vom drept criteriu principiul naționalităților? Dar ce este în mod precis principiul naționalităților? Controversă! Nu pentru mine, dar pentru mulți alții. Și atunci vom tulbura oare Europa în numele unui principiu, deja aplicat odată când nu este unanimitate de păreri asupra doctrinei însăși?

Pentru revizuire ne vom călăuzi oare de libera determinare a popoarelor? Acest criteriu pare mai apropiat. Dar din nou trebuie să ne întrebăm: Oare libera determinare poate ea fi acceptată fără nici o restricție de nici un fel trasă din necesitățile vieții economice?

Un exemplu. Credeți că ar fi bine pentru dezvoltarea viitoare a păcii ca o țară să fie liberă a se fracționa în mai multe state prin propria ei voință și ca astfel zece noi bariere vamale să vie să sporească pe cele existente, deja atât de numeroase? Ce chestiuni complicate! Dar să mergem mai departe.

Oare libera determinare va fi aplicată teritoriilor detașate prin tratat ca un tot sau fi-va ea aplicată numai unor părți din aceste teritorii?

Dacă este aplicată teritoriilor ca un tot, apoi libera determinare a fost deja clar exprimată, căci, luate ca unități, teritoriile transferate prin tratate sunt locuite de majorități impunătoare aparținând țărilor la care au fost alipite. De aceea nu auziți vorbindu-se de restituirea pur și simplu a întregilor teritorii detașate, ci de revizuire, adică de restituiri parțiale.

Dar dacă libera determinare urmează a fi aplicată numai unor părți de teritoriu, oare nu observați că în momentul când conturul acestor părți este trasat pe hartă, revizuirea, practic vorbind, a operat deja și că plebiscitul ce urmează va fi un referendum de confirmare sau de repudiere a unei sentințe date cu anticipațiune?

Și – adăuga el -, în concluzie: ”fruntaria, așa cum a fost concepută în trecut, e o grea povară oriunde ai așeza-o, căci ea separă oamenii. Așadar, nu mutând frontiera cu câțiva kilometri mai la est sau la vest se servește mai bine pacea. Ceea ce trebuie făcut pentru a asigura pacea este ca popoarele, în plină sinceritate și fără gânduri ascunse, să lucreze pentru a spiritualiza frontiera prin acorduri de tot felul, în special prin acorduri economice în interesul comun. Nu de revizuirea tratatelor are nevoie omenirea, ci de revizuirea propriilor ei judecăți.”

Războiul  de agresiune

”Îmi exprim convingerea mea profundă, afirma Titulescu în 1929 în Reichstagul german, că războiul nu este niciodată, soluția unui conflict. Războiul, în cazul cel mai bun, adică războiul victorios , nu poate decât schimba termenii problemei; nemulțumitul de mâine va lua locul nemulțumitului de astăzi. Unui război dus în numele dreptății îi va urma un alt război dus în numele justiției. Și așa la nesfârșit. Și cu ce preț? Cu un preț imens plătit de întreaga comunitate internațională pentru motivele subiective ale unuia sau mai multora din membrii săi.”

Iar în discursul din 1937, rostit la Dejunul Societății Medicale a litoralului mediteranean, el sublinia: ”Este de neconceput să vrei să provoci o tulburare planetară pentru a da satisfacție unora în detrimentul altora.

De altfel, pe ce se bazează aceste pretenții la teritoriul altora? Pe așa-zisul drept istoric. O națiune a fost aservită și a trăit timp de secole sub jugul străin, o alta a fost împărțită fără jenă în profitul terților. Tratatele de pace dau libertate primei și asigură renașterea celei de-a doua. Cei ce s-au văzut privați de teritoriu în aceste condiții se văicăresc în mod zgomotos. Întreb: factorul timp, în măsura în care a jucat în domeniul nedreptății, prin ce poate el să creeze dreptul istoric și, în măsura în care a jucat în domeniul dreptății, nu poate el să creeze nici un drept de nici un fel?”

De aici nevoia de a defini cu precizie agresiunea ca fapt pur și simplu independent de orice considerație teoretică. Era aceasta o precizare, din anul 1934, la o întâlnire cu ministrul de externe al Turciei, care făcea trimitere la agresiunea Italiei asupra Etiopiei și la incoerența sancțiunilor dictate de Societatea Națiunilor.

Pornind de la lucrarea celebră a lui, Hugo Grotius, care punea împreună, în dreptul ginților, dreptul păcii și dreptul războiului, ”Se mai poate oare concepe – scria Titulescu după adoptarea pactului Societății Națiunilor și a pactului Briand-Kellogg – acea diviziune fundamentală a dreptului internațional în cele două mari ramuri dreptul păcii și dreptul războiului? Nu trebuie oare revizuite metodele acestei discipline juridice înlăturând terminologia absurdă a dreptului războiului, adică a dreptului de exercitare a crimei prin admiterea unui singur drept: acela al păcii?”

Iată și trei schițe celebre de portret, pentru marele diplomat român și european:

Paul Valery: ”figura cea mai extraordinară întâlnită vreodată.”
Vladimir d’Ormesson: ”omul acesta, al cărui prestigiu depășea cu mult hotarele țării lui, putea fi considerat drept una din personalitățile politice cele mai însemnate ale epocii.”
Rene Cassin: ”Ceea ce am admirat eu cel mai mult la Titulescu era îndârjirea lui de a căuta organizarea unui sistem de relații internaționale bazat pe echitate, egalitate și respect reciproc.”

Și o concluzie  preluată dintr-un discurs al marelui diplomat român, din 1937:

”Trăim într-o epocă tulbure cum nu a fost niciodată în istorie. Se spune că voiam să evităm războiul și totuși el este foarte aproape, dar ochii noștri refuză să-l vadă.”

Orice asemănare cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre poate părea întâmplătoare. Dar nu este.

În încheiere, un scurt comentariu în legătură cu discursul său rostit, la 7 martie 1932, în cadrul Adunării Generale Extraordinare a Societății Națiunilor, în problema conflictului chino-japonez:
”România și-a prezentat părerile cu privire la conflictul chino-japonez într-o declarație pe care am avut onoarea să o fac la 7 martie 1932, în fața Comitetului General al sesiunii extraordinare a Adunării, convocată la cererea Guvernului chinez, în conformitate cu articolul 15 al Pactului.
De fapt, aceste păreri se bazau pe următoarele șase principii, arăta el: a) Încetarea imediată și definitivă a tuturor ostilităților; b) Necesitatea încheierii unui armistițiu militar cât mai curând posibil, fără niciun fel de condiții politice; c) Necesitatea protejării persoanelor, indiferent de naționalitate, și a proprietății lor; d) Necesitatea de a nu se încălca integritatea teritorială a uneia dintre părți; e)Necesitatea întemeierii viitoarelor negocieri pe stricta respectare a tratatelor; f) Necesitatea ca Societatea Națiunilor să aibă o doctrină unitară pentru toți membrii săi, oricare ar fi situația lor geografică.

Putem constata și, de aici, actualitatea ideilor lui Nicolae Titulescu.