COMENTARIU | China – ECE şi reacţiile emoţionale europene (I)

China – ECE si reacțiile emotionale europene IÎn doar două săptămâni, Republica Populară Chineză a trasat graniţele de forţă şi de reprezentare în relaţia cu Uniunea Europeană, de o manieră uimitor de clară, tranşantă şi de simplă, încât singurele reacţii europene nu au reuşit să depăşească un nivel emoţional. Privind imaginea de ansamblu, China se află permanent la conducerea jocului, Uniunea Europeană având rol de sparing-partener.
După „partida” jucată la Beijing, cu ocazia Summitului China – Uniunea Europeană, a urmat Reuniunea liderilor China – Europa Centrală şi de Est (ECE), acest al doilea eveniment generând reacţii emoţionale, bine controlate, din partea chino-scepticilor. Agenda 2020 China – UE, pare o chestiune serioasă dar nu o piedică în expansiunea economică a Beijingului în Europa. Pentru trei zile, România şi premierul de la Bucureşti au devenit vedete ale spaţiului de interes euro-asiatic, asta ca un cadou de prietenie primit din partea celui de-al doilea jucător economic mondial: China.
„China – ECE şi reacţiile emoţionale europene” reprezintă un efort de clarificare a câtorva teme pe relaţia China – România – ECE – UE, clarificări şi observaţii care au la bază modesta experienţă a anilor petrecuţi în China, în contact direct sau mijlocit cu evenimentele şi evoluţiile politice externe chineze. Departe de a fi o abordare exhaustivă, consider că evenimentul de la Bucureşti necesită temperare şi un tratament detaşat şi aplicat pe interesul economic şi politic al României, ţară membră NATO şi UE, dar aflată într-o zonă de permanentă aşezare pe relaţia Washington, Bruxelles, Moscova.

Dincolo zona de interes chino-europeană, Reuniunea China – ECE nu a stârnit interesul presei asiatice, subiectul fiind inexistent în mass-media oficiale din Japonia, Coreea de Sud sau Rusia, ca să dau câteva exemple din proximitatea Chinei, direct interesate de expansiunea economică chineză. România a găzduit un eveniment care a generat motivaţii şi pasiuni febrile la Bucureşti şi în persa europeană şi americană, de cele mai multe ori din poziţii subiective, interesate şi lipsite de obiectivitate. Prejudecăţile, partizanatul, absenţa unei cunoaşteri a realităţilor chineze, au dominat majoritatea reflectărilor pe subiectul prezenţei în România a primului ministru chinez Li Keqiang, eveniment care, analizat din perspectivă politică şi economică, poate reprezenta un moment istoric. Asta, fără a mai pune la socoteală valul uriaş de aşteptare generat în zona social-economică, comparabil, dacă nu superior, aderării României la Uniunea Europeană. Organizarea Reuniunii China-ECE la Bucureşti este o şansă şi totodată o neşansă, a doua opţiune fiind valabilă în condiţiile în care guvernul condus de Victor Ponta nu va aplica o politică prudentă, inteligentă şi cuprinzătoare în plan intern şi extern.

Cu grijă şi atenţie despre construirea unor relaţii regionale

Cei care cunosc construcţia filozofică de politică externă a Chinei au în vedere modul extrem de complicat şi detaliat al chinezilor în ceea ce priveşte adoptarea deciziilor şi aplicarea lor în practică. Altfel spus, în modul lor de analiză, doar într-un mod execepţional poate apărea o variantă „surpriză” de evoluţie. Iată de ce, oricare ar putea fi evoluţia evenimentului, rezultatul sau rezultatele posibile sunt cunoscute dinainte, iar în funcţie de acesta sunt abordate modalităţile de optimizare a beneficiilor. Mai trebuie ştiut că, spre comparaţie cu politica excepţionalismului american, de tip misionar, excepţionalismul chinez are o valenţă predominant culturală. Tradusă pe modelul reuniunii de la Bucureşti, asta înseamă că puterea de exemplu este mai valoroasă ca efect, mai uşor de înţeles (luaţi ca exemplu numai macheta de 21 de metri a trenului de mare viteză, tren care rulează cu 350 de kilometri/oră, prezentată într-un spaţiu Central-Est European unde viteza medie de rulare este de 65-75/oră, sau de 50 kilometri/oră în România).
Nimeni nu poate contesta evoluţia uimitoare a Chinei din ultimii 30 de ani, în ciuda vocilor (tot mai obosite) care dau ca certă prăbuşirea sistemului coordonat de la Beijing. Prin comparaţie, dacă România era privită în anii ’90 drept un model pentru China, România de azi este o umbră rătăcită în istoria ultimilor 23 de ani, în timp ce China a realizat un salt greu de imaginat şi de înţeles de cei care nu ajung nici măcar în vizită în marele stat asiatic. De aici şi poziţiile comentarilor chino-sceptici, care confundă Partidul Comunist Chinez cu masa de peste 1,3 miliarde de chinezi. Un sistem care administrează aproape de perfecţiune o ţară cât un continent, cu o populaţie aproape dublă comparativ cu UE, nu poate fi atacat decât printr-un reflex de memorie afectiv-personală. Dar, modul în care presa de la Bucureşti observă comunismul revenind în România, odată cu „chinezii care vin cu covrigi în coadă”, îl voi trata în capitolul “Emoţiile media trădează incertitudini personale”, mai spre finalul analizei.
Din aceeaşi perspectivă a construcţiei externe, China susţine o politică de dominaţie psihologică, nicidecum una de forţă, de abrupt dialog în relaţiile bilaterale, aşa cum se practică în spaţiul euro-atlantic. Disuasiunea este arta chinezilor, chiar dinainte de epoca Mao, dar cu precădere de atunci încoace. Iată de ce, “Europa Centrală şi de Est (ECE)” poate face parte dintr-un proiect chinez mai amplu, cu lungă bătaie pe zona economică, dar care nu vizează ca principal rezultat spaţiul ECE, ci mult mai mult şi mai profund pe relaţia China – UE, China – SUA, pentru că tot vorbeam de arta disiuasiuni.
Oricum socoteşti, 16 ţări central-est europene, din care 11 sunt deja membre ale Uniunii Europene, vor dezvolta releflexe filo-chineze, iar asta se va reflecta atât în votul din interiorul UE, dar şi din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite sau Organizaţia Mondială a Comerţului. Fără a mai pune la socoteală ţările limitrofe zonei ECE care îşi doresc să fie luate în calcul. Exerciţiul derulat cu precădere la nivelul declaraţiilor impresionante, cu paşi mărunţi şi bine calculaţi, copiază modelul aplicat cu succes în spaţiul african, acolo unde China este, de mulţi ani, cel mai bun prieten venit de departe. Diferenţele de context geo-politic, economic şi istoric ale ECE nu fac decât să fie tot un avantaj chinez, pentru că timpul (de acţiune mult mai mare) întotdeauna a fost unul dintre aliaţii preferaţi ai Chinei.
(VA URMA)

REFERINŢE >>>
COMENTARIU | China – ECE şi reacţiile emoţionale europene (II)
COMENTARIU | China – ECE şi reacţiile emoţionale europene (III)

Despre Dan Tomozei

gazetar din România
Acest articol a fost publicat în Analize - Comentarii, China, De departe ... România, EU Centrală şi de Est, Europa, Europa - Asia, România, România - China, Rusia, Uniunea Europeană. Salvează legătura permanentă.

2 răspunsuri la COMENTARIU | China – ECE şi reacţiile emoţionale europene (I)

  1. Pingback: COMENTARIU. China – ECE și reacțiile emoționale europene | Ziaristi Online

  2. Pingback: China – ECE şi reacţiile emoţionale europene | Casa Romano-Chineza

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.