Blestemul celor fără de mamă!

Mulți ani am trăit cu frica de a nu trece îl lumea celor drepți înaintea părinților, măcar cât să nu-i fac să sufere mai mult decât au suferit în anii din urmă. Continui să visez la asta, chiar dacă doar jumătate din vis mai am de realizat. Însă de azi, văzând cele care se întâmplă, din nou, în România mea de departe, voi adăuga o altă frică, de această dată cât un blestem dulce, ca un șarpe care va crește în sânul celor care fac din țara mea un loc parcă blestemat.
De azi îmi doresc să trăiesc până când îi voi știi pe toți cei din fruntea ministerelor din ultimii ani, cu precădere cei de azi, nenorociți, lipsiți de ultima speranță. La fel cum sunt părinții Aureliei Ion, copilul lui Adrian Iovan, lipsiți de orice speranță.
Când nu ai nimic de pierdut, nici cuvintele nu mai pot fi suficient de dure, de tăioase, de adânci încât să pătrundă în sufletul scârbos al politicienilor care, la unison, raportează îndeplinirea perfectă a sarcinilor, doar efectul fiind unul tragic: doi morți care nu sunt din casa lor, din familia lor, de pe strada lor, din partidul lor, din … lor!
Cred, conștient de ridicolul acestor afirmații, cred că suferința și emoțiile produse și de acest accident, care se adaugă la suferința tăcută a românilor, se vor prăbuși ca un trăznet peste inconștienții care guvernează România, cei mai imperturbabili și ticăloși oameni care avem neșansa să ne conducă țara.
Celor care au o minimă responsabilitate în noua tragedie produsă în România le doresc, în sufletul și mintea lor uscate, gaura produsă subit în sufletul și viața familiilor Ion și Iovan, atât cât acest hău va dura … o veșnicie! Căci cei de ieri și de azi care conduc România nu au mamă. Nu au nimic mai mult decât frica de a nu mai fi în funcții!