De Nicholas D. Kristof (text apărut în anul 1993)
În urma cu 20 de ani, în noiembrie – decembrie 1993, Nicholas D. Kristof realiza una dintre cele mai bune analize și predicții cu privire la dezvoltarea Republicii Populare Chineze. Citită la distanță de două decade, „Ridicarea Chinei” (The Rise of China), apărută în Foreign Affairs, surprinde prin acuratețea și precizia cu care Kristof a punctat, la începutul anilor ’90, modul în care marele stat asiatic va ajunge nu doar un mare jucător ci … „cel mai mare jucător din istoria omului”. Condiderând că este un document extrem de prețios, am apreciat util să asigur o adaptare a textului original, în posesia căruia am ajuns prin intermediul unui bun prieten aflat la post în China, motiv pentru care îi mulțumesc. Contribuția personală va fi sesizată acolo unde veți identifica link-uri spre evenimente și date din prezent, ca o dovadă a faptului că Nicholas D. Kristof, de două ori câștigător al Premiului Pulitzer, este unul dintre analiștii contemporani de certă valoare. Dată fiind dimensiunea textului, am decis să îl prezint în trei părți.
China, următorul război
Cel mai apropiat câmp pentru derularea unui război, cel mai probabil, este Marea Chinei de Sud, unde China pretinde un teritoriu de 1.000 de mile lungime.
Acest teritoriu imens, care cuprinde grupurile Paracel şi Insulele Spratly, acoperă principalele rute de transport maritim internaţional, inclusiv cele care transportă petrol din Golf în Japonia. Zona este, de asemenea, revendicată în parte de Vietnam, Malaezia, Brunei, Taiwan şi Filipine.
China şi Vietnam au dus lupte navale în zonă, în 1974 şi 1988, existând de asemenea pericolul unui conflict extins din cel puţin două motive.
În primul rând, unii experţi cred că există depozite extinse de petrol şi gaze naturale în zonă. China însăşi a estimat că fundul Mării Chinei de Sud conţine 105 de miliarde de barili de petrol, o presupunere exagerată care le-a sprijinit permanent intenţiile. Dar, chiar şi speranţe vagi că zona este atât de bogată va încuraja Beijingul să folosească forţa pentru a controla marea.
În al doilea rând, China a considerat întotdeauna zona ca fiind teritoriu propriu, dar abia acum acumulează capacitatea pentru a-şi impune punctul de vedere.
Apoi, forţele armate chineze au dezvoltat o pistă de aterizare pe Insula Woody, cea mai mare din zona Paracels, astfel că acum are 2.600 de metri lungime, creând un teren de aşteptare pentru orice conflict. Mai ameninţător, anul trecut (1992), China a acordat companiei petroliere americane Crestone Energy Corporation drepturile de explorare pentru o parte din teritoriul marin aflat în litigiu – zonă în care Vietnamul insistă că are drept. Şeful companiei a declarat că partea chineză a promis tot sprijinul marinei chineze în explorarea zonei.
Un alt posibil punct de tensiune este strâmtoarea Taiwan, în special în cazul în care Beijingul îşi dezvoltă capacităţile militare. China a promis, în repetate rânduri, că va folosi forţa militară în cazul în care Taiwanul îşi va declara independenţa, şi cred că ar trebui să se ţină cont de declaraţiile de la Beijing. Mai mult decât atât, Taiwan face acum primii paşi spre ceea ce ar putea fi interpretat ca independenţă de facto, cum ar fi campania pentru calitatea de membru în Organizaţia Naţiunilor Unite, fapt care ar putea face ca Partidul Naţionalist din Taiwan să se prăbuşească. Taiwanul este de aşteptat să organizeze primele alegeri prezidenţiale directe în anul 1996, fiind de aşteptat ca naţionaliştii să piardă. În cazul în care aceasta s-ar întâmpla, iar în cazul în care noul preşedinte ar favoriza independenţa, ar fi o mare presiune de la Beijing pentru o intervenţie împotriva Taiwanului. Un astfel de curs al evenimentelor nu este de dorit, deoarece consecinţele ar fi dezastruoase pentru ambele părţi.
Celelalte posibilităţile de război par mult mai la distanţă. China şi Japonia, de exemplu, se ceartă pe dreptul de proprietate asupra unui grup de insule la Nord-Est de Taiwan. Într-adevăr, nu există nici măcar un acord privind dreptul asupra acelor insule. China le numeşte Diaoyudao, Taiwan spune că sunt Diaoyutai, iar Japonia le numeşte Senkakus. Pentru moment, capetele limpezi sunt predominante în toate părţile, dar naţionaliştii japonezi şi chinezi ar putea încerca să forţeze tranşarea problemei.
Oricum, a cui e vina?
Există o tendinţă în străinătate pentru a găsi cauze pentru care China îşi dezvoltă armata, privind agresiunea vecinilor şi dominarea zonei. Acest lucru este nedrept. Ce face China este o chestiune de evoluţie perfect naturală, şi chiar aspiraţiile sale teritoriale şi militare sunt rezonabile. Orice guvern chinez, chiar şi unul democratic, ar putea urma politici similare, la fel cum orice lider chinez ar fi atacat la el acasă dacă ar renunţa la pretenţiile cu privire la Taiwan, Marea Chinei de Sud, Diaoyudao sau Hong Kong. China nu revendică teritorii cu care nu are legătură, nici nu se pretinde un fel de Doctrina Monroe, de poliţai al regiunii. Disputa Mării Chinei de Sud, de exemplu, este extrem de complexă, iar China poate invoca legături istorice în zona, datând de sute de ani.
O parte a problemei este că China a pierdut sume şi zone importante din teritoriul său, în ultimul secol şi jumătate, în perioada când aceasta a fost slabă. Orice ţară într-o astfel de poziţie ar dori să recupereze cel puţin o parte din teritoriile sale, iar China, oricât de mare este, a fost destul de rezonabilă în cererile sale. De la sfârşitul Revoluţiei Culturale, de exemplu, China nu a cerut restituirea terenurilor luate de Rusia în secolul al XIX-lea, şi nici nu a solicitat restituirea Mongoliei.
Chiar şi în cazul Mării Chinei de Sud, Ministerul de Externe se manifestă rezonabil, dorind cooperarea, chiar dacă tonul militar este unul mai şovin. Acest decalaj între porumbeii Ministerul de Externe şi ulii militari poate deveni mai evident în anii următori. Ministerul de Externe are deja un rol important, şi anume construirea de relaţii calde între China şi restul lumii. Dar armata este în căutarea unui nou rol, ca urmare a declinului ameninţării ruse. Pentru a-şi menţine propriul prestigiu şi propria influenţă, este nevoie de o nouă identitate, cea de protector al intereselor economice şi politice ale Chinei în Marea Chinei de Sud şi în celelalte zone disputate.
Atunci când sunt înşelate, naţiunile slabe citează principii, în timp ce naţiunile puternice invocă artileria. Acest lucru este la fel de firesc şi astăzi, cum a fost atunci când atenienii au explicat relaţiile internaţionale melienilor, în urmă cu peste 2400 de ani: „puternicii fac ceea ce pot, iar cei slabi suferă ceea ce trebuie”. China este acum într-un proces de transformare de sine, de la un slăbănog, la unul dintre cei mai puternici. Aceasta va avea posibilitatea de a face ce vrea, în loc de a face ceea ce trebuie.
Este de înţeles că China ar dori un teritoriu de operare maritimă prin care îşi va căuta un rol internaţional mai puternic, aceasta fiind ceea ce marile puteri ar trebui să facă. China percepe un vid de putere în Pacific, prin retragerea Rusiei şi Statelor Unite, şi vrea să îşi extindă interesele acolo. Pentru o naţiune care s-a simţit întotdeauna profund nesigură, nimic nu face mai mult sens decât un nou portavion, ca un simbol pe care India l-a marcat, având deja două portavioane – deşi aeronavele nu sunt de prea mare folos. Conducerea Chinei are aici resentimente pentru că Occidentul se opune să aibă fie şi numai un portavion. De asemenea, în toată preocuparea cu privire la acumularea militară a Chinei, Armata de Eliberare a Poporului urmăreşte de fapt reducerea numărului trupelor sale, de la nivelul actual de aproximativ trei milioane de soldaţi. Aceste reduceri vor avea rolul de a îmbunătăţi eficienţa armatei, pentru că vor elibera fondurile necesare pentru echipamentele atât de necesare şi pentru instrucţie. Oricum, chiar şi după aceste reduceri, China va avea în continuare nevoie de zece ori mai mulţi soldaţi decât are Japonia.
Un domeniu în care China a fost indiscutabil iresponsabilă este vânzările de arme. Dovezile sunt copleşitoare dacă privim vânzarea de rachete M-11, sau cel puţin tehnologiile pentru a le construi, către Pakistan. Rachetele M-11 pot transporta focoase nucleare pe aproximativ 300 de kilometri, acestea adăugându-se riscului unui război la graniţa indo-pakistaneză. China a ajutat, de asemenea, Algeria, în condiţii suspecte, să construiască o centrală nucleară, existând îngrijorări profunde cu privire la asistenţa chineză dată presupusului program privind armele nucleare şi chimice ale Iranului. Pe de altă parte, China nu este singura iresponsabilă. Aproape toate ţările, inclusiv Statele Unite, Franţa şi Japonia, s-au angajat în transferuri dubioase de arme şi tehnologii. La rândul său, China vinde arme mult mai puţine decât o fac Statele Unite sau Rusia.
Durerile creşterii
Creșterea destabilizează. Pentru a înțelege problemele care erup din creşterea unei noui puteri, nu trebuie decât să privim spre Germania lui Bismarck sau Japonia lui Tojo. Creşterea Statelor Unite din urmă cu un secol este, de asemenea, o lecţie de precauţie, pentru că, din perspectiva Americii Latine, decolarea economică a Statelor Unite a condus la o agresiune în regiune. Aceasta poate fi de bine, dar, cu toate acestea, naţiunile dictatoriale şi nesigure dau naştere celor mai mari puteri. Au existat suspiciuni pe scară largă, de exemplu, în perioada de creştere a Germaniei din anii de dinaintea Primului Război Mondial, sau în anii de creştere a Japoniei, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, la fel ca şi creşterea Uniunii Sovietice de după 1945.
În fiecare caz, suspiciunile au avut o bază bună, dar aceste suspiciuni au consolidat, de asemenea, paranoia şi ostilitatea în Germania, Japonia şi Uniunea Sovietică. Acum, istoria se poate repeta, pentru că există o suspiciune în creştere în Asia şi în străinătate cu privire la intenţiile şi aspiraţiile Chinei.
Pentru un memento al pericolelor, este util să ne amintim de experienţa unui alt mare popor, care poseda o mare civilizaţie şi totuşi a fost umilit în conflictele cu vecinii săi. Germania a fost umilită de invazia lui Napoleon şi prin modul în care a fost lăsat în urmă în lupta pentru coloniile din străinătate. Sub Bismarck, ţara s-a bucurat de începuturile un boom economic şi industrial, revoluţie care stimulat apetitul pentru mai multă putere şi prestigiu.
Cu toate acestea, Bismarck însuşi a avut ambiţii limitate, dorind să menţină „concertul european”, nedorind să-l răstoarne. Acesta a fost până când Bismarck a fost demis, în 1890, pentru că Germania sub Wilhelm al II-lea a devenit mult mai lacomă. Wilhelm a urmat o acumulare rapidă de arme, inclusiv crearea unui teritoriu de operare maritimă, care a dat Germaniei noi oportunităţi de redresare a nedreptăţilor pe care le-a simţit. Având senzaţia de nouă putere, Germania a revendicat un loc la masa liderilor lumii. Rezultatul a fost o lungă şi complexă saga, care a fost Primul Război Mondial.
Există diferenţe uriaşe, desigur, dar acţiunile Chinei seamănă cu imaginile de sfârşitul de secol ale Germaniei, care avea sentimentul de mândrie rănit, fiind un gigant supărat şi înşelat de restul lumii. Începând cu înfrângerea din Războiul Opiului, de acum 150 de ani, China a pierdut bucăţi din teritoriu în favoarea vecinilor săi, şi niciodată nu sa bucurat de respectul internaţional care de care are nevoie. Cu toate acestea, acum trece printr-o revoluţie industrială, iar acumularea de arme, într-un deceniu sau două, îi va permite să răzbune aceste nedreptăţi. Deng Xiaoping este, în multe privinţe, cum era Bismarck, căutând puterea şi modernizarea, dar fără a încerca să răstoarne întregul echilibru de putere. Riscul este că succesorul lui Deng va fi mai puţin talentat şi agresiv – o versiune chineză a lui Wilhelm al II-lea. Un astfel de conducător, din păcate, ar putea fi tentat să promoveze naţionalismul chinez ca o forţă unificatoare şi ideologică, pentru a înlocui carcasa comunismului.
Privind toate diferenţele dintre China şi Germania, experienţa acesteia din urmă ar trebui să ne amintească de dificultatea pe care lumea a avut în a se acomoda la noile naţiuni puternice.
Documente interne din China, care au circulat între înalţii funcţionari chinezi, au subliniat paranoia şi, uneori, iraţionalitatea, la cele mai înalte niveluri ale guvernului chinez. „Un război rece s-a încheiat, două altele au început”, spunea un astfel de document anul trecut (1992). „Războiul Rece Chino- Sovietic s-a încheiat, dar confruntarea şi lupta dintre cele două sisteme şi cele două ideologii continuă cu furie”. Un alt document a explicat că prăbuşirea comunismului în Europa de Est nu a fost nimic altceva decât rezultatul unui complot atent derulat de către Statele Unite ale Americii. Analize clasificate de la începutul acestui an, avertizau că „Statele Unite ar putea fi pe punctul de a pierde din energie, dar niciodată nu vor abandonat ambiția de a conduce lumea, iar intervenţionismul său militar este din ce în ce mai deschis”. Acesta este sensul pentru care asaltul Occidentului a determinat China să facă grave erori de judecată politică, inclusiv în ceea ce priveşte ameninţările la adresa Hong Kong, înainte de 1997. Acest sentiment de încercuire, de asemenea, explică în parte escaladarea Chinei a cheltuielilor militare.
Oricine va fi la putere în China, la Beijing va părea pentru noi înţepător, încăpăţânat şi înverşunat în a păstra independenţa. China poate părea, uneori, degetul cel mare băgat în nasul Occidentului, dar un astfel de comportament, în multe cazuri, reflectă o insecuritate profundă care este puţin probabil să se schimbe în orice moment, pe termen scurt. Naţiunile nesigure, cu oameni nesiguri, sunt foarte sensibile şi acceptă îndrumarea altora. Mai mult decât atât, trebuie să ne dăm seama că peisajul arată foarte diferit de la Beijing, de la Washington. Din punctul de vedere al SUA, liderii Chinei de multe ori par ca nişte huligani în modul în care închid disidenţi, suprima Tibetul, intimidează Hong Kongul şi lansează rachete. Din perspectiva lui Deng Xiaoping, China pur şi simplu îşi menţine stabilitatea şi integritatea teritorială, furnizând sume relativ modeste pentru armament naţiunilor prietene.
Din punctul de vedere al lui Deng, Statele Unite este criminalul: inspiră „trădătorii” prin emisiunile de la Vocea Americii, încurajând rebeliunea în Tibet, conduce proliferarea armelor şi chiar permite accesul la Plutoniu unor ţări într-adevăr periculoase, cum ar fi Japonia. Din punct de vedere al Beijingului, Washingtonul este cel care a trădat relaţia bilaterală prin abandonarea prieteniei bazată pe interes şi respect reciproc, care nu judecă pe nimeni. În schimb, Statele Unite ale Americii au favorizat în mod deschis „contrarevoluţionari” din Tiananmen şi apoi a avut tupeul să se plângă atunci când ei au fost zdrobiţi. Desigur, nu trebuie să fim de acord cu Beijingul şi îl putem considera un paranoic brutal care s-a auto-înşelat. Dar, primul pas în relaţiile cu China este acela de a întelege de ce se comportă ca şi cum ei sunt în stare să vadă că prăpastia dintre noi este reală, atât în interes precum şi în percepţii. Un regim mai puţin represiv ar uşura problemele din relaţiile chino-americane, dar nu le-ar pune capăt. China va continua să ne dea motive de migrene.
Ostilitatea vestului spre China încurajează paranoia şi consolidează poziţia politică internă paranoică. Prin urmare, o astfel de ostilitate este contraproductivă şi greşită. Ar trebui să fim sceptici cu privire la intenţiile chinezilor, fără a cădea în ostilitate. Ar trebui să menţinem un dialog cu China, chiar dacă tonul nu este întotdeauna unul cordial. Ar trebui să considerăm China o naţiune complexă şi contradictorie, o naţiune susceptibilă de a fi un partener alternativ şi totodată un adversar.
China nu este un personaj negativ. Aceasta nu este o ţară renegată cum este Irakul sau Libia, ci mai degrabă o naţiune ambiţioasă, care devine monstrul din vecinătate. Una dintre cele mai vechi probleme în relaţiile internaţionale, încă de la creşterea Asiriei şi Spartei, a fost modul în care comunitatea internaţională poate găzdui ambiţiile noilor state puternice. Este rareori o chestiune de bine sau rău, ci mai degrabă de instabilitate, fiind inevitabil ca armata veche, echilibrul economic şi politic să fie recalibrate. În cazul în care China este capabilă să susţină miracolul economic, atunci această reajustare a echilibrului va fi una dintre cele mai importante şi probabil periculoase subiecte în relaţiile internaţionale din următoarele decenii. „Dimensiunea capacităţii de deplasare a Chinei în echilibrul mondial este de aşa natură că lumea trebuie să găsească un nou echilibru în 30 – 40 de ani”, spunea Lee Kuan Yew, fostul prim-ministru din Singapore, în 1993. „Nu este posibil să mai pretindem că (China) este doar un alt mare jucător. Acesta este cel mai mare jucator din istoria omului”.
(SFÂRȘIT)
REFERINȚE >>>
ANALIZĂ | Ridicarea Chinei (I)
ANALIZĂ | Ridicarea Chinei (II)
