Când Pleșu nu îl lasă pe Liiceanu să moară cu dinții în gură!

Liiceanu-PlesuToți aceşti falşi intelectuali ai României de după 1990 nu înțeleg că motivaţia lor publică este una personală, oportunist-malefică, nicidecum bazată pe valori solide, indestructibile, nenegociabile. Adepţi ai dublei măsuri, a valorilor volatite, intelectualii la modă în aceşti ani nu sunt decât o altă explicaţie pentru dezastrul cultural, social, moral, economic şi politic în care se zbate România. Ei sunt beneficiari şi contributori într-un sistem în care România şi românii sunt cel mult subiect de analize subiectiv-oportuniste, nicidecum o problemă de viaţă şi de moarte a unei naţiuni, aşa cum au considerat mulţi dintre cei pe care îi invocă pentru a da valoare unei existenţe egale cu un brand: cât investeşti există, când nu … dispare!

Gabriel Liiceanu, un personaj profitor al originalei democraţii româneşti, nu ştie să moară frumos. Ajuns la anii vârstelor respectate, filozofia lui se prăbuşteşte în ura, în incapacitatea de a cuprinde în mod complet realitatea românească, una care îl include şi pe ţăranul care nu a ajuns niciodată la un robinet cu apă caldă, şi pe filozoful care a primit cadou o editură de stat, pentru a deveni peste noapte un prosper om de afaceri privat. Şi cine putea să îl apere mai voluptos pe marele profitor şi cântător de ode ale noilor vremi dacă nu Andrei Pleşu, cel care a ţinut permanent voceea a doua, cel care l-a împroprietărit pe Liiceanu.

Editura Politica - Editura HumanitasCând Andrei Pleşu, din poziţia de prim ocupant al scaunului de ministru al Culturii de după 1989, i-a făcut cadou Editura Politică (în care regimul comunist a investit sute de milioane de lei) s-a considerat un gest de omenie. În fond, aşa sau făcut marile averi de după 1990. S-a luat de la stat, s-a schimbat un nume, apoi cineva a devenit mare afacerist privat. În acest caz, Liiceanu, prietenul lui Pleşu.

Azi, când Liiceanu a ajuns ţinta unor critici virulente pentru că demonstrează grave erori de analiză şi poziţionare social-economică, acelaşi Pleşu vine să cauţioneze şi să traducă din limba română cum că ceea ce citim nu este ceea ce vedem şi citim, prin alăturarea-comparativă a tragediilor din închisorile comuniste cu protestatarii de la Cotroceni:

„Ce siguri sunt, îţi spui, politicienii noştri care au devastat România, pe operaţia de întunecare a minţilor desfăşurată în anii tranziţiei, dacă au curajul să deschidă în plină piaţă, ca la Piteşti sau la Cotroceni, vitrina mizeriei poporului român! Şi ce cinism, Dumnezeule!, să expui în faţa întregii lumi victimele jafurilor tale sistematice din ultimele două-trei decenii! L-am auzit pe şeful unui partid din România auto-intitulat socialist – vorbea de la nivelul palatelor sale, al hotelurilor sale, al piscinelor şi terenurilor de tenis ‘dotate cu nocturnă’ – adresându-se celor-fără-de-dinţi, înainte de a-i trimite la „contra-manifestaţie”, cu aceste cuvinte: ‘Să le spunem alegătorilor noştri că pot avea o viaţă mai bună’.” – România gurilor ştirbe, Gabriel Liiceanu / Contributors

În filozofia îndreptată împotriva actualului guvern, Liiceanu vorbeşte despre experienţa trăită alături de Constantin Noica (fost deţinut politic), amestecând intenţionat planurile, realităţile, suferinţele, pentru a căuta o cauţionare a celor care au determinat protestele din ultimele săptămâni, inclusiv a celor care au ajuns să creadă că produc o nouă revoluţie împotriva comunismului (!?).

Dar, domnul Liiceanu, nu atinge nici în gând realitatea obiectivă a ceea ce domnia sa consideră „politicienii noştri care au devastat România, pe operaşia de întunecare a minţilor desfăşurată în anii tranziţiei”. Fireşte, domnul Liiceanu este doar partizanul oportunist al politicienilor, nefiind politician.

Ştim însă că este părtaş şi contributor la ceea ce singur demască prin devastarea României, prin întunecarea minţilor. Iată o dovadă incontestabilă a valorilor, decenţei şi realismului de care a dat şi dă dovadă domnul Liiceanu:

„Dumneavoastră aţi spus în cuvântul pe care ni l-aţi adresat că nu ştiţi dacă aţi fost la înălţimea exigenţelor măcar a unei părţi din intelectualitatea română. Fac parte din acei cărora li s-a lipit eticheta de intelectual al lui Băsescu, şi aş vrea să spun cu această ocazie că aţi fost la înăţimea unei bune părţi a intelectualităţii din ţara asta. (…) Asta înseamnă tocmai că s-au recunoscut cu valorile lor în activitatea dumnavoastră. Timp de 10 ani cât aţi fost, sunteţi preşedintele României, nu aţi fãcut decât să ne aşezaţi pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele în chip matur al României, trebuia să ne aşezăm. Şi pentru asta vă mulţumim”. (Mediafax)

Declarația din luna iunie 2014 aureolează un deceniu de compromis public, de odă adusă unui preşedinte îmbrăcat permanent în haina unui golan agresiv, implicat în multiple acţiuni politice-financiare controversate. Totuşi, în februarie 2017, când Băsescu a adus consideraţii pozitive unei perioade din mandatul lui Nicolae Ceaușescu, Liiceanu s-a dezis de „eticheta de intelectual al lui Băsescu”, pentru că:

„Eu am fost de acord cu Băsescu când a condamnat în 2006 comunismul. M-am recunoscut în gestul lui. Atunci Băsescu a devenit preşedintele meu, nu eu am devenit intelectualul lui. Însă când acelaşi om care condamnă comunismul vine şi spune la o emisiune că dacă Ceauşescu ar fi condus România doar 10 ani ar fi fost un preşedinte mare, atunci mă îndepărtez de el, pentru că asta înseamnă că nu ştie ce a condamnat. Nu poţi să condamni oficial un regim criminal, apoi să vii să spui că 10 ani din acel regim ar fi fost bine. Asta nu merge. Asta e incoerenţă de fond” – Gabriel Liiceanu.

Curată incoerenţă de fond. Pentru că dacă în comunism nu a reuşit să fie mare şi de succes om de afaceri, Liiceanu a devenit mare editor preluând pe o singură semnătură, gratuit, cea mai puternică editură a României din 1990: Editura Politică. Un cadou primit de la prietenul de suferinţă Andrei Pleşu, care a deţinut funcţia de ministru al Culturii.

Ca între prieteni, după eroarea de calcul înşurubată pe tema „dinţilor” lipsă din gurile românilor, Pleşu vine să îşi apere confratele plonjând periculos în oceanul de ridicol.

„E clar că îi iau apărarea lui Liiceanu, ca de la băsist la băsist. Ca să nu mai vorbim că îl cocoloşesc de mic, de cînd i-am făcut cadou Editura Politică. Nu era mai bine ca, în loc de Humanitas, să avem o „tribună” a propagandei patriotice, păstrînd, cinstit, sigla Editurii Politice? Nu era mai bine să nu transform Muzeul Partidului Comunist în Muzeu al Ţăranului Român? Nu era mai bine să nu distrug Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, transformîndu-l în Minister al Culturii? Nu era mai bine ca „Adevărul” să rămînă „Scânteia”, iar PCR să rămînă PCR, în loc să-şi supravieţuiască sub tot soiul de nume false? Şi n-ar fi mai inteligent, din partea mea, să tac dracului din gură, sau, mai bine, să dispar (…)”. Despre dinți, Andrei Pleșu / Adevărul

Ce nu par să înţeleagă nici Liiceanu, nici Pleșu, nu este eroarea de poziţionare în relaţia cu distructivul preşedinte Băsescu. Eroarea asta, de a vedea într-un derbedeu un far al intelectualităţii româneţti, „reperul bun care e binele în chip matur al României”, aparţine şi lui Patapievici, Cătărescu, Boia şi tot grupului aflat sub umbrela GDS.

Toţi aceşi falşi intelectuali ai României de după 1990 nu înţeleg că motivaţia lor publică este una personală, oportunist-malefică, nicidecum bazată pe valori solide, indestructibile, nenegociabile. Adepţi ai dublei măsuri, a valorilor volatite, intelectualii la modă în aceşti ani nu sunt decât o altă explicație pentru dezastrul cultural, social, moral, economic şi politic în care se zbate România. Ei sunt beneficiari şi contributori într-un sistem în care România şi românii sunt cel mult subiect de analize subiectiv-oportuniste, nicidecum o problemă de viaţă şi de moarte a unei naţiuni, aşa cum au considerat mulţi dintre cei pe care îi invocă pentru a da valoare unei existenţe egale cu un brand: cât investeşti există, când nu … dispare!

Statutul de intelectual revendică o conştiinţă şi morală îmbrăcată în decenţa unei analize şi expresii bine echilibrate în reaport cu realitatea, ori tocmai asta lipseşte intelectualilor români de după 1990!

Dan Tomozei – Om simplu, deconectat de la filozofiile oportuniste

Despre Dan Tomozei

jurnalist din România
Acest articol a fost publicat în Analize - Comentarii, De departe ... România. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns