În urmă cu 308 ani (15 August 1714), la Istambul, Constantin Brâncoveanu a fost omorât prin decapitare. Înainte de a fi executat, în faţa sa, i-au fost omorâţi cei patru fii: Constantin (31 ani), Ştefan (29 ani), Radu (24 ani) și Matei (11 ani), dar și întâiul sfetnic, Ianache Văcărescu.
Fiul cel mic, Matei, de numai 11 ani, a fost cuprins de groază văzând cum frații lui au fost decapitați. Cu lacrimi în ochi, înainte de execuție, domnitorul Constantin Brâncoveanu le-a vorbit fiilor săi spunând:
„Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele… Stați tare și bărbătește, dragii mei! să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru viața și lumea aceasta … .” – Andrea Memno, plenipotenţiarul veneţian la Ţarigrad (Constantinopol)
Matei, fiul cel mic, cuprins de groază în fața morții, a cerut tatălui său să fie lăsat să renunțe la credința creștină ca să fie iertat de pedeapsă. Cu lacrimi în ochi, voievodul Brâncoveanu l-a încurajat spunând:
„Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ţi renegi credinţa strămoşească, pentru a mai trăi câţiva ani pe pământ.” Atunci, Matei a privit călăul și a spus: „Vreau să mor creştin! Loveşte!” – Anton Maria del Chiaro
* * *
Rămășițele omenești ale martirilor Brâncoveni au fost aruncate în apele Bosforului, de unde au fost recuperate de creștini. Apoi, cu ajutorul lui Anton Maria del Chiaro, care a fost zeci de ani secretarul personal al Voievodului, Maria Brâncoveanu a aflat unde au fost îngropate trupurile fiilor și soțului său, în Mănăstirea cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Insula Halki.
Martirii Brâncoveni comemorați de Sf. Maria, la Beijing
După aproape doi ani petrecuți în exil, Doamnei Maria Brâncoveanu i s-a permis să se întoarcă în ţară, unde a început pregătirile pentru repatrierea rămăşiţelor voievodului.
La șase ani de la martiriu, în 1720, după îndelungi eforturi, osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost aduse în țară și îngropate, în mare taină, în Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. Totul a fost făcut în secret, de Maria Brâncoveanu, fiice şi preoții bisericii.
Pentru a nu se pierde taina, Doamna Maria a comandat o candelă din argint, pe care a aşezat-o deasupra mormântului domnitorului, lipsit de orice înscris, însă decorat în stilul brâncovenesc şi cu stema ţării.
Pe candelă, în partea de sus, a comandat un mesaj cu litere chirilice: “Această candelă, ce s-a dat la Sfântul Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod”.
La nouă ani după această faptă, în Decembrie 1729, Maria avea să moară fiind îngropată alături de Constantin Brâncoveanu.
* * *
După 200 de ani de la moartea voievodului, în 1914 a fost descoperit mesajul lăsat de Maria Brâncoveanu pe candela amplasată deasupra mormântului lui Constantin Brâncoveanu.
În decembrie 1932 au fost efectuate cercetări care au atestat că sub lespedea de marmură fără înscrisuri se află osemintele voievodului Constantin Brâncoveanu. Nu a fost găsită nici un fel de îmbrăcaminte, doar înspre căpătâi s-a gasit un pacheţel cu frunze uscate de merişor. O comisie de medici specialişti, condusă de către Prof. Dr. Mina Minovici şi de Prof. Dr. Francisc Rainer, a confirmat că moartea celui îngropat a survenit prin decapitare.
Raportul final confirmă existența rămășițelor domnitorului Constantin Brâncoveanu în mormântul fără inscripţie, însă decorată cu stema ţării.
* * *
Astăzi, creștinii prăznuiesc Ziua Adormirii Maicii Domnului – Maria.
Mâine, 16 August, sunt prăznuiți Sfinţii Martiri Brâncoveni, canonizaţi la 20 Iunie 1992.
Mai trebuie menționat, pe lângă faptul că voievodul și-a încununat fruntea sa, ca și a celor patru fii și a marelui dregător (și ginere) Ienăchiță Văcărescu, cu sfântul nimb al muceniciei pentru credința ortodoxă, că-n vremea lui Constantin Brâncoveanu (care a reușit prin multă înțelepciune și chibzuință să păstreze pacea Munteniei în vremurile unor conflicte permanente între imperiile Habsburgic, Otoman ș Țarist) au fost înălțate mânăstirile Horezu și Brâncoveni, bisericile de la Mogoșoaia și Potlogi precum și palatul de la Mogoșoaia, absolut toate construcțiile distinse prin stilul arhitectural brâncovenesc, ctitorind astfel epoca cea mai strălucită a culturii românești.
A fost de altfel și singurul domnitor român care a preferat moartea martirică, transformându-se în mucenic al lui Hristos, decât să renunțe la credința strămoșească și autentică în Hristos Dumnezeul nostru, știut fiind faptul că răsplata martirului sau a mucenicului este preamărirea sa în ceruri (dar și pe pământ), adică trăirea lui împreună cu Iisus Hristos și în unire veșnică cu Dumnezeu. Dar mucenicii, chiar dacă au ajuns în unire desăvârșită cu Dumnezeu, rămân totuși în Biserică în ajutorul fraților și surorilor lor, rugându-se și mijlocind pentru ei, tocmai de aceea Viețile Sfinților au fost transmise Bisericii în scris, ca să arate urmașilor modul de a se conduce în viață, adică după poruncile lui Dumnezeu Cel în Treime Sfântă Slăvit și Lăudat!
Nu pot să mă gândesc la Constantin Brâncoveanu fără să nu fac referire la două aspecte: primul constă în faptul că ambasadorii marilor puteri europene – desigur, creștini și ei – Anglia, Rusia ortodoxă, Franța etc. – NU au reacționat în niciun fel spre a împiedica fapta sultanului turc și nici n-au priceput extraordinarul gest al unui principe creștin, iar al doilea aspect se referă la purtarea lui V. Putin, dictată indubitabil de anumite interese, de-a-i trimite pe luptătorii musulmani ai lui Ramzan Kadîrov să-i vâneze pe ortodocși în teritoriile ucrainene. Fără îndoială, trupele experimentate ale președintelui cecen au reușit să-i anihileze pe naziștii batalioanelor ultranaționaliste ale Ucrainei, dar refuz să cred că selecționarea a funcționat fără cusur în plin război, când informațiile și mai ales evenimentele se succed la fața locului cu o imensă repeziciune…. Prin urmare, pe lângă naziști au trecut în eternitate inclusiv ortodocși. Același lucru s-a întâmplat atât în Siria cât și-n Egipt. Dintre toate comunitățile religioase, cele ortodoxe au avut cel mai mult de suferit, ceea ce ar trebui să ne dea de gândit, cu atât mai mult cu cât istoria ne amintește INCLUSIV despre gestul martiric al domnitorului și despre eroismul său. Cu alte cuvinte, avem de unde învăța! Remarcăm și cinismul politicii ruse, dar se pare că „alternativele” infamului „Sinod” de la Creta din 2016 ni se par mult mai avantajoase!
Așa este. Vă mulțumesc.
Lângă toate acestea, îmi este dragă Mănăstirea Surpatele (Vâlcea) unde Maria Brâncoveanu și-a adunat rugăciunile, făcând potecă până la Mănăstirea Dintr-un Lemn, potecă rămasă și după 300 de ani sub numele Drumul Doamnei.
Unde mai pui că la Surpatele s-a cununat Tudor Vladimirescu, iar tot acolo se odihnește Florica, soția în lege a lui Tudor. Răpită, siluită și omorâtă chiar în noaptea logodnei, de serdarul Stoica, un vândut otomanilor.
După tragedie, Tudor Vladimirescu a îmbrăcat cămașa morții pentru țară.
Jumătate din istoria și martirii țării dacă ar fi cunoscută și cunoscuți, românii ar fi mai demni și mai vrednici de înaintași!
Așa este, domnule Tomozei! Adesea mă gândesc cât de mult o fi fost afectat ADN-ul nostru încât să suferim transformările pe care le remarcăm astăzi, s-ajungem atât de „schilodiți” la suflet și la minte de nu mai putem fi în stare să conștientizăm că fiecare faptă a acestui popor se afundă în trecut, se așază pe hronicul zilei de ieri, devine lespede și treaptă a unor noi înfăptuiri ale viitorului, viitor care depinde de noi, văzând anii cu partea lor de soare și de vitejie. Iar aici mă refer la întâlnirea cu copleșitoarea biografie a neamului românesc, tălmăcită în tot ce ne înconjoară, ca o zestre indispensabilă a unei existențe conștiente între ieri și mâine, dar mai ales a faptului că am fost și suntem făuritorii propriei istorii. Este cee ce se cheamă rostul, sensul, rațiunea unei acțiuni, fiindcă auzim dispozițiile istoriei însăși prin cugetul tuturor împuterniciților săi și fluxul acestei pledoarii ne oferă cel puțin două motive de mândrie națională: superba prezență sincronă a gândirii sociale românești de la balade la cronici, de la paremiologie folclorică la glasul tribunilor precum și salvgardarea acestei țări. Din păcate, în cazul nostru, nu se mai regăsesc nici măcar bolțile ce definesc (sau ar trebui să definească) arhitectura spiritului românesc. Asta e! Regretăm, unii dintre noi încotro ne îndreptăm, dar pare-se, cântecul unor amăgitoare sirene a fost mult mai puternic decât întruchiparea palpabilă a demnității și mai ales a patriotismului…
Povestea Mănăstirii Surpatele: